Biserica Sfânta Maria din Baia Sprie se află în centrul localităţii situate într-o zonă pitorească, înconjurat de munţi înalţi şi împăduriţi, în mijlocul fostei pieţe a oraşului, numit Piaţa Hunyadi, în apropierea bisericii reformate şi a primăriei. Biserica sală, orientată est-vest dispune de o navă formată din trei travee, la ale cărei parte centrală ăi este adosată spre nord şi sud, formând câte o capelă cu închidere semicirculară în interior şi dreptunghiulară în exterior. Traveea centrală a navei este acoperită cu o cupolă pe pandantivi, susţinută de coloane îngemănate, iar celelalte travee cu boltă a vela. Nava bisericii se închide spre est cu un cor semicircular, al cărei laturi nordice îi este anexată o sacristie etajată. Faţada bisericii este monumentală. Intrarea se află în axa centrală a faţadei principale cu trei axe, amenajat sub un portic înălţat de 12 trepte, ieşit în rezalit. Porticul este format din patru coloane cu capiteluri ionice şi fusuri canelate, care susţin un timpan. În faţa bisericii, pe piedestaluri înalte sunt aşezate statuia regilor sfinţi maghiari Sf. Ştefan şi Ladislau, iar în nişele cu închidere semicirculară ale faţadei se află statuile Sfinţilor Petru şi Pavel. Frontonul porticului este flancat de două turnuri cu plan rectangular cu două etaje, care se ridică deasupra cornişei principale, fiind acoperite cu coifuri octogonale înalte. Aspectul şi elementele de decor ale faţadei principale a bisericii, cum ar fi structura porticului, cornişa principală împodobită cu un şir de denticuli, ancadramentul uşii principale, accentuat cu şiruri de ove, precum şi nişele cu statui ne amintesc de faţada neoclasică a catedralei episcopale din Satu Mare, cu toate că ferestrele circulare poartă deja amprenta stilului romantic. Faţada nordică şi sudică sunt amenajate simetric, iar părţile centrale, care încorporează cele două capele, sunt concepute asemenea unor rezalite încoronate cu timpan, cu faţade articulate cu pilaştri cu capiteluri ionice decorate cu palmete, ferestre şi nişe de statui cu închideri semicirculare.     Interiorul bisericii, asemenea faţadei, oferă o imagine impozantă vizitatorilor. Pereţii sunt articulaţi cu coloane şi pilaştri cu capiteluri ionice, învelite cu marmură roşie şi cornişe bogat profilate. Pictura altarului principal înfăţişează pe Înălţarea Maicii Domnului şi a fost pictată de Károly Lotz în 1858. În timpul postului Sfintelor Paşti aceasta este acoperită cu o scenă a Răstignirii pictată în 1935 de pictorul din Baia Sprie Hajós Ilona. În capelele laterale deasupra altarelor neoclasiciste se află tablouri pictate de Franz Geiling în 1859, reprezentând Răstignirea (dreapta) şi Sf. Ioan de Nepomuk (stânga). În nişele aflate în aceste capele sunt plasate statuile din lemn a Sf. Ana, Sf. Iosif, Sf. Florian şi Sf. Emeric. La intersecţia navei şi a corului, pe ambele părţi, se află câte o pictură ale unor altare laterale demontate în anii 1980, pictate în 1865 de Carl Schellein. Pictura alipit laturii nordice, conform tradiţiei locale, portretizează doi mineri, pe István Glódics şi Pál Stenczel, care aveau religii diferite (catolică şi reformată) şi în faţa cărora, în timpul unei dispute confesionale, a coborât din cer Fecioara Maria, înconjurat de îngeri. Compoziţia picturii de pe latura sudică prezintă pe Isus ţinând o pâine, iar pe partea inferioară apare imaginea a doi îngeri ţinând o cruce şi un potir. Bolta bisericii este decorată cu picturi murale executate în perioada construcţiei bisericii. În semicalota absidei se vede scena încoronării Fecioarei Maria, în prima travee a navei scena prezentării lui Isus în templu, în cupolă naşterea lui Isus, iar în semicalotele capelelor laterale adorarea magilor şi scena întâlnirii Sf. Maria cu Sf. Elisabeta. Printre piesele interiorului este de remarcat cristelniţa de marmură roşie, acoperit cu un capac de lemn, în formă de clopot, încoronat cu o compoziţie sculpturală reprezentând botezului lui Isus, precum şi construcţia tribunei de orgă, sprijinită de patru stâlpi înalţi, din fier turnat, cu capiteluri egiptizante. În colecţia bisericii se păstrează de asemenea un steag a minerilor din 1859. Biserica a fost restaurată de mai multe ori. Cele mai importante au fost lucrările de refacere din anii 1982–1984, când au fost restaurate picturile murale, s-au demontat cele două altare laterale şi amvonul, iar în ultima travee a navei dinspre tribuna de orgă au fost ridicate două altare mai mici şi au înlocuit orga din 1857 cu o orgă electrică. Biserica parohială din Baia Sprie est un monument important de arhitectura religioasă de stil neoclasicist, care însă prin utilizarea elementelor caracteristice ale stilului romantic are şi un caracter istoricizant. Importanţa ei, în afară de nivelul ridicat al calităţii arhitecturale şi a amenajării interioare, se datorează şi faptului, că a fost proiectat de un preot diecezan, un caz rarisim în arhitectura religioasă a vremii.

Prima atestare documentară a oraşului datează din 1333: preotul din „Santa Cruce", care figurează în registrul dijmelor papale, plătea în acea vreme cea mai mare dijmă papală din regiune, dispunea aşadar deja de o parohie însemnată. Mai târziu, Cristuru Secuiesc este amintit ca oraş câmpenesc într-un document din 1459, rangul acesta fiind păstrat până în 1886. Biserica romano-catolică a oraşului este un monument arhitectural în stil gotic târziu, pe una dintre cheile de boltă ale sanctuarului ogival este sculptat anul 1458. Totuşi, cu ocazia săpăturilor arheologice de la sfârşitul anilor '60, în afara zidului bisericii s-au descoperit morminte din secolele XI-XII. Biserica unitariană a oraşului a fost construită între 1781-1792, iar actuala biserică reformată între 1822-34 (pe locul vechii biserici reformate existente între 1632-1644). Oraşul se situează la confluenţa râului Târnava Mare cu pâraiele Nicou şi Goagiu. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea nevoile intelectuale ale oraşului erau satisfăcute de şcolile confesionale. La sfârşitul secolului al XVIII-lea însă, acest fapt s-a dovedit insuficient: la insistenţa locuitorilor oraşului şi a celor din împrejurimi, ca urmare a unei cooperări unitare, în 1793 a fost înfiinţat liceul unitarian, care într-o primă perioadă funcţiona ca filială a colegiului din Cluj. Dintre profesorii liceului, un rol important în viaţa culturală maghiară a secolului al XIX-lea au avut Sámuel Szabó din Abrud (traducător literar, prietenul lui Kazinczy), József Koronka (lingvist, scriitor bisericesc), Ferenc Kozma (istoriograf, economist), János Sándor (istoriograf), Lajos Péter (istoriograf local) şi alţii. De aici au pornit elevi iluştri precum istoriograful István Kovács din Aita Mare, poetul popular István Tiboldi, istoriograful şi poetul Sándor Székely de Racoş, János Kriza, Elek Jakab, poetul Sándor Gyallay-Papp, compozitorul Albert Márkos şi scriitorul Gyula Szabó. Cealaltă instituţie de învăţământ care a influenţat dezvoltarea intelectuală a oraşului a fost Şcoala Normală de Stat, înfiinţată în 1870. Cei mai distinşi profesori ai şcolii, care au avut şi o însemnată activitate ştiinţifică, au fost Domokos Sándor, Ferenc Kozma şi János Bányai. La începutul anilor 1950, în clădirea şcolii a funcţionat o şcoală profesională, iar după 1955 un orfelinat de stat. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost înfiinţate pe rând organizaţiile culturale, profesionale şi caritabile ale oraşului: în 1867 Cercul Social şi de Lectură din Cristuru Secuiesc, care din 1894 funcţiona sub numele de Cazinou, în 1876 Asociaţia Caritabilă a Femeilor, în 1891 Breasla Industriaşilor, în 1894 orchestra locală de suflători, în 1895 Cercul Social Burghez Caritabil, iar în 1907 Societatea Filarmonică. Interesul locuitorilor oraşului Cristuru Secuiesc pentru literatură a fost influenţat în mod special de tradiţia legată de Petőfi, conform căreia poetul nu a căzut în bătălia de la Albeşti, ci a ajuns rănit la Cristuru Secuiesc, s-a retras într-o şură, unde a murit, iar proprietarul, temându-se de represaliile regimului de teroare al lui Haynau după înăbuşirea luptei pentru libertate, l-a îngropat în şură. La sfârşitul secolului al XIX-lea - după mărturisirile proprietarului - rămăşiţele pământeşti au fost exhumate şi, cu toate că antropologii au stabilit clar că nu este vorba despre Petőfi, după reînhumarea festivă în cimitirul din Timafalva, deasupra mormântului a fost amplasată piatra funerară cu inscripţia „Petőfi Sándor. 1849-1902". Acest mormânt este şi astăzi locul de pelerinaj al localnicilor care cultivă memoria lui Petőfi.După Primul Război Mondial, activitatea literară şi culturală întreruptă de război capătă un nou elan. În 1921 se înfiinţează Compania Teatrală, în 1922 îşi deschide porţile Căminul Meşteşugarilor, care prin biblioteca sa dotată atât cu opere literare, cât şi cu cărţi de specialitate, precum şi prin evenimentele organizate, a fost centrul vieţii culturale a burghezimii până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1927 a fost reorganizată şi extinsă şi biblioteca Cazinoului. A fost reorganizată şi orchestra de suflători, iar grupuri teatrale activau şi în cadrul celor două asociaţii caritabile. Festivităţile dedicate lui Petőfi, organizate în mai multe rânduri începând din 1928, erau considerate evenimente importante în viaţa oraşului (dintre acestea se distinge cea din 1929, anul amplasării unei plăci comemorative la conacul Gyárfás, unde Petőfi Sándor şi-a petrecut ultima noapte înaintea bătăliei de la Albeşti). Din 1969, o altă placă comemorativă (cu un citat din poezia lui Sándor Kányádi) stă sub părul din curte, unde, conform tradiţiei, Petőfi şi-a scris ultima poezie. Oraşul a fost vizitat în mai multe rânduri de către personalităţile ilustre ale literaturii maghiare din perioada interbelică, precum Elek Benedek împreună cu „fiii lui", „scriitorii secui", iar Erdélyi Helikon (Heliconul Transilvan) a organizat aici seri de lectură. Legătura cu viaţa ştiinţifică a fost asigurată de evenimentele Societăţii Muzeului Ardelean. La evenimentele organizate de Cazinoul şi de Cercul Social au ţinut prelegeri Kálmán Szentmártoni, Ferenc Szolga, János Bányai şi János Orbán, personalităţi locale cu preocupări ştiinţifice.Viaţa artistică locală a fost îmbogăţită, pe lângă activitatea lui László Ipó, şi de prezenţa mai lungă sau mai scurtă a pictorilor József Bene, Gerő Daday, Sándor Szolnay. Kálmán Szabó, proprietarul unei tipografii locale, a lansat în 1904 ziarul Székely Hírnök (Curierul secuiesc), care a avut însă o viaţă scurtă, fiind urmat în acelaşi an de săptămânalul social şi administrativ intitulat Székelykeresztúr (Cristuru Secuiesc), cu o apariţie mult mai îndelungată. Proprietarul acestui săptămânal a fost de asemenea tipografia fraţilor Szabó, înfiinţată în 1910, iar redactorii-şefi proveneau mai ales din rândul avocaţii locali. Ziarul a fost desfiinţat în decembrie 1919. În continuare, Ferenc Balázs - în perioada când era profesor la colegiul unitarian - şi-a publicat aici ziarul, intitulat *Kévekötés (Legare de snopi, 1930). După acesta însă, cu excepţia unui ziar şcolar bilingv (Muguri-Rügyek, lansat în 1968, cu doar două numere în total), oraşul nu a mai avut un ziar propriu timp de mai multe decenii. În tipografia fraţilor Szabó au văzut lumina zilei mai multe publicaţii: Székely Gazdák Naptára (Calendarul gospodarilor secui, 1911-12), almanahurile Liceului Unitarian între 1904-1944, respectiv ale Şcolii Normale de Stat, revista intitulată Unitárius Egyház (Biserica Unitariană), precum şi alte publicaţii cu caracter economic sau religios. În perioada de după al Doilea Război Mondial, cele mai multe dintre activităţile culturale se desfăşurau în cadrul Ateneului Popular, iar din 1954, în cadrul Casei de Cultură orăşeneşti. Aceasta din urmă şi teatrul de păpuşi au reunit activităţile culturale desfăşurate până atunci în cadrul asociaţiilor desfiinţate prin lege în 1948: teatrul amatorilor şi grupurile de dans popular. Casa de Cultură a organizat, de asemenea, diferite conferinţe cu caracter cultural şi ştiinţific, atât în localitate, cât şi în împrejurimile ei. Bibliotecile desfiinţate, aparţinând Cazinoului şi Căminului Meşteşugarilor, au fost preluate de Biblioteca Orăşenească înfiinţată în 1954, care la vremea aceea dispunea deja de 17 000 de volume. În acest cadru erau organizate serile literare şi lansările de carte ale scriitorilor de la revistele Igaz Szó, Korunk şi Utunk, precum şi cele ale autorilor Editurii Kriterion. În această perioadă, Sándor Kányádi şi Gyula Szabó, foşti elevi ai liceului, vizitau oraşul cu deosebită plăcere.După reorganizarea administrativă a României în 1968, importanţa oraşului a crescut din nou. Liceul a lansat revista bilingvă Muguri-Rügyek, care a fost redactată de Géza Szávai, în acea vreme elev al liceului. O instituţie semnificativă a oraşului este muzeul, înfiinţat în 1946 de István Molnár, care a fost mutat în 1960 în vechea clădire a Cazinoului, renovată şi extinsă. Patrimoniul acestuia însumând peste 16 000 de piese arheologice, de istorie locală şi de arhivă, colecţiile de ştiinţele naturii (din domeniul mineralogiei, botanicii şi zoologiei), pinacoteca şi marea colecţie de obiecte de artă populară din regiune - care dispune şi de o secţie în aer liber - nu serveşte numai cultura oraşului şi a zonei, colaboratorii săi desfăşoară totodată şi o valoroasă activitate ştiinţifică.