TRIMITE PRIN

Mişcarea cooperatistă maghiară din Transilvania între anii 1918-1940

Publicare: 2010-10-25
Autor: HUNYADI Attila
Tradus de: Meister Róbert
Categorie: istorie



Transilvania 1918-1940. Între decembrie 1918 şi iunie 1920, pe teritoriile înglobate în România, din cooperativele de credit afiliate OKH s-au desfiinţat 42,6%, iar dintre cele de consum, 32,5%. Dintre cele 702 de cooperative de credit, câte erau la sfârşitul conflagraţiei, până în 1920 au mai rămas doar 403 în stare de funcţionare, iar dintre cele 641 de cooperative de consum, doar 433. Pierderile de membri şi dezintegrarea au fost pricinuite în principal de starea de război din anii 1918-1919, mai ales de întreruperea aprovizionării cu mărfuri şi credite şi de legăturile faţă de Centrala din Budapesta, ca o consecinţă a trasării noilor graniţe şi a instaurării administraţiei române.

Cooperative maghiare, române şi săseşti in Ardeal între 1935 şi 1938 


Prima hotărâre a Consiliului Dirigent din 1919 (primul aliniat) a dispus rămânerea în vigoare pe teritoriul Transilvaniei (şi pe celelalte părţi înglobate din Ungaria) a jurisdicţiei maghiare, valabilă până în 18 octombrie 1918. Astfel, funcţionarea cooperativelor „minoritare" era reglementată şi în continuare de legea XXXVII/1875 şi de legea XXII din 1898. Unificarea legilor cooperaţiei din Regat a fost efectuată prin Legea unificării cooperaţiei din februarie 1923 (publicată în Monitorul oficial nr. 269/14 martie 1923). Prin această lege, cooperativele minorităţilor au primit în continuare o perioadă de graţie din punct de vedere juridic - până în 1938 -, fiind exceptate şi de la desele modificări ale legii (1928, 1929, 1935). Ca urmare, şi-au putut păstra propriile centrale, fără să poată beneficia însă de fondurile centralelor cooperatiste româneşti şi ale Băncii Naţionale.


Sistemul cooperatist majoritar românesc - care a inclus de la acel moment şi cooperativele româneşti din Transilvania - a fost unul centralizat, subordonat oficialităţilor administrative (ministeriale). La o încercare de descentralizare asistăm doar prin Legea cooperativelor din 1929, elaborată de către guvernul ţărănist, care intenţiona să coopteze în oficiile centrale ale cooperaţiei - Oficiul Naţional al Cooperaţiei Române (ONCR), Banca Centrală Cooperativă (BCC), Consiliul General al Cooperativelor (CGC) - reprezentanţii centrelor cooperatiste din provincie şi pe cei ai minorităţilor. S-au creat „Uniunile" de control şi îndrumare ale cooperativelor minoritare şi „Federalele" de control economic-financiar. Acest sistem descentralizat, regionalizat (care includea şi cooperativele româneşti) a rămas în vigoare până în 1938. Constituţia dictaturii regale şi modificarea legii cooperatiste (tot în anul 1938) a privat centrele cooperativelor minoritare şi de bruma de autonomie care le-a mai rămas. INCOOP (Institutul Naţional al Cooperaţiei), creat în 1938, a funcţionat în cadrul Ministerului Economiei, ca direcţie generală a sistemului cooperatist centralizat. Avea drept de numire, control şi îndrumare peste toate Federaţiile cooperatiste, iar Uniunile au fost desfiinţate.


În perioada interbelică, caracterizată de lipsa stabilităţii legislative, de practici de manipulare politică, de lipsa acordării unor credite de stat, cooperativele minorităţilor s-au bazat mai ales pe contribuţiile membrilor lor sau pe cele ale instituţiilor-cadru.


Cooperativele săseşti gravitau în continuare în jurul Casei Generale de Economii din Sibiu, dar au înregistrat stagnări, atât în privinţa numărului de membri, cât şi ca număr de unităţi. La Federala Cooperativelor Raiffeisen din Sibiu (VRG) s-au raliat, în 1929, un număr de 263 de unităţi. Cooperativele şvabilor din Banat, bazându-se pe prelucrarea produselor agricole şi pe activitatea de export spre Germania, au început să se dezvolte încă din anii crizei mondiale. Uniunea cooperativelor timişorene înregistra, până în anul 1937, 177 de unităţi, reprezentând 25 824 de persoane. Germanii din Bucovina şi cei din Basarabia şi-au păstrat propriul sistem cooperatist. Numărul cooperativelor nemţeşti din România a crescut de la 315 (câte erau în 1929) la 407, iar numărul membrilor lor, de la 38 mii la 55 mii.


Comitetul Central al Cooperativelor Evreieşti, cu sediul în Chişinău, care s-a constituit în 1929, coordona şi reprezenta interesele cooperativelor izraelite din toată România (vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania).


Cooperativele maghiare s-au organizat, din vara anului 1920, într-o nouă structură de reprezentare a intereselor. La 3 iunie 1920 s-a constituit la Aiud Centrala Cooperativelor de Consum „Hangya", cu participarea a 433 de cooperative de consum, iar la 9 august 1920, Alianţa Cooperativelor Economice şi de Credit maghiare (Alianţa), cu afilierea a 403 de cooperative, cu sediul în Cluj. Recunoaşterea oficială a acestor centrale s-a efectuat doar după trei ani, prin decretul cu nr. 33000/1922 al direcţiunii clujene a Ministerului de Justiţie. Procesul de reorganizare şi reînnoire a fost îngreunat şi de dificultăţile survenite în rezolvarea problemelor financiare cu OKH şi Hangya (Centrala din Budapesta), de probleme ivite cu privire la stabilirea parităţii coronei, de pierderile suferite în urma împrumuturilor de război şi din cauza reformei agrare - în desfăşurarea căreia Ministerul român al Agriculturii a implicat şi cooperativele româneşti.


În pofida condiţiilor nefavorabile, munca de reorganizare a cooperativelor a fost asumată de vechii funcţionari ai oficiilor cooperativelor şi ministerelor, care au rămas în Transilvania. Aşa au fost, de exemplu: directorii cooperativei Hangya din Aiud, Rohay László şi Drexler Béla, sprijiniţi material şi financiar de bisericile maghiare, de Societatea Economică Transilvană (EGE), de Casa de Păstrare şi Credit din Cluj. Propagatorii Mişcării cooperatiste au fost, până în 1925, suplimentul „Hangya" al revistei „Erdélyi Gazda", iar din 1924, calendarul „Hangya" şi revista de specialitate „Szövetkezés". Începând din 1933, „Alianţa" a editat revista „Szövetkezeti Értesítő", care apărea lunar. Ambele reviste cooperatiste au apărut constant, până în 1948, când puterea comunistă le-a desfiinţat.


În privinţa numărului de unităţi şi de membri, în anii '20 mişcarea cooperatistă s-a stabilizat. Aprovizionarea cooperativelor din provincie se desfăşura prin depozitele centrale „Hangya" din Aiud, iar produsele proprii ale cooperativelor se distribuiau prin depozitele provinciale (Arad, Satu-Mare, Oradea, Zalău, Cluj, Turda, Târgu-Mureş, Odorheiu Secuiesc, Sfântu-Gheorghe), cu ajutorul camioanelor proprii sau pe calea ferată.


Aprovizionarea cu credite a fost mai dificilă, aşa că „Alianţa" a apelat la băncile maghiare ale Sindicatului Bancar Transilvan, dar mai ales la Casa de Păstrare şi Credit din Cluj. Creditele astfel obţinute erau redistribuite membrilor, cu un plus de dobândă relativ scăzut.


Pierderile suferite de mişcarea cooperatistă în urma crizei economice şi financiare, începând din 1930, au indus o serie de schimbări. Alianţa din Cluj, beneficiind de împrumut din Ungaria, a construit unităţi de prelucrare a laptelui la Târgu-Mureş (1936), apoi la Cristuru-Secuiesc (1938). Ca urmare, sistemul de cooperative lăptării a luat avânt - până în 1939 au fost constituite 133 de lăptării cooperative, mai ales în Odorhei, în judeţul Mureş şi în zona Călatei. Lactatele cu marca „Transylvania", precum untul pasteurizat, erau produse care se vindeau atât pe pieţele de peste hotare (Anglia, Grecia, Palestina), cât şi în oraşele mari ale României, inclusiv în capitală. S-au constituit şi cooperative cu alt profil: de prelucrare şi exportare a produselor agricole, a plantelor medicinale, a fructelor de pădure, a articolelor din lemn, precum şi cooperative meşteşugăreşti, comerciale şi de aprovizionare cu materii prime. Până la sfârşitul anilor '30, s-au format şi sute de cooperative studenţeşti şi şcolare.


Avântul anilor '30 a fost declanşat cu ajutorul activizării noii generaţii. Între tinerii specialişti şi organizatori, care au preluat ştafeta de la „marii bătrâni" (Drexler, Rohay), distingându-se prin aportul lor de natură teoretică şi practică, trebuie amintite câteva nume: Balázs Ferenc, contele Bethlen László, Harmath József, Nagy Zoltán, Oberding József György, Petrovay Tibor, Vita Sándor. Toţi aceştia erau membri activi ai mişcărilor de tineret catolice sau protestante (Erdélyi Fiatalok, Hitel). Faptul că, începând din 1931, bisericile maghiare au putut crea şcoli agricole (la Cristuru-Secuiesc, Ciumbrud, Iernut, Târgu-Secuiesc), a avut de asemenea o influenţă pozitivă. În liceele pedagogice şi teologice episcopii Makkai Sándor şi Márton Áron au introdus în curriculum predarea gospodăririi şi cooperaţiei ca practică pentru educaţie creştin-socială „autohtonă", iar la iniţiativa lui Venczel József a început munca de cercetare a satelor. Cooperativele minoritare maghiare, în lipsa accesului la fonduri de stat, s-au bazat din punct de vedere economic pe băncile maghiare, iar pe tărâmul apărării intereselor, pe conducerea EMGE (Societăţii Economice Maghiare Transilvane) şi a Partidului Naţional Maghiar (OMP). În privinţa educaţiei şi a propagandei, foloseau mai ales posibilităţile oferite de instituţiile bisericeşti şi cele de presa cotidiană sau cooperatistă. Între anii 1938-1940, conducerea centralei cooperatiste era preocupată mai ales de rezolvarea problemelor curente şi de păstrarea poziţiilor câştigate.


La sfârşitul perioadei interbelice aproximativ jumătate dintre familiile maghiare întreţineau relaţii comerciale sau erau membri în cel puţin o cooperativă. În anul 1938, pe teritoriile româneşti locuite de maghiari, cele 466 de cooperative economice şi de credit aveau în jur de 135 mii de membri, iar cele 320 de cooperative de consum aveau 66 mii de membri. Deci, împreună cu membrii acestor familii, cifrele indicau 750 mii de maghiari, adică aproape jumătate din numărul maghiarilor din România. După alte surse, în anul 1939 cele două reţele cooperatiste, Alianţa şi „Hangya", reprezentau 791 de cooperative maghiare şi 160 mii de familii de maghiari.


În decursul celor 22 de ani, între anii 1918-1940, atât numărul unităţilor cooperatiste maghiare, cât şi numărul membrilor lor a scăzut în teritoriile înglobate (Transilvania, Crişana, Banat), dar în 1929 acesta încă depăşea numărul celor româneşti (516 de cooperative, cu 74000 de membri). În 1929, cele 271 de cooperative ai Alianţei aveau aproape 95 000 de membri, iar cele 397 cooperative de consum „Hangya" însumau 100 000 de membri. În anul 1937, numărul cooperativelor Alianţei crescuse deja la 450.


Desigur, între membrii maghiari ai acestor cooperative se numărau şi oameni de altă naţionalitate. După evaluarea contabilului şef Petrovay, cooperativele GHSZ aveau, pe lângă 76,5 mii de maghiari, aproape 19 mii de membri români, 6 mii de germani, 1500 de alte naţionalităţi şi aproape 800 de izraeliţi. Un raport intern al conducerii cooperativelor „Hangya'' din 1937 considera 22 de unităţi, respectiv 6,6 %, ca fiind româneşti.


La începutul anului 1938, Institutul Statistic Central Român şi Institutul Naţional al Cooperativelor Româneşti distingea în interiorul sistemului cooperatist maghiar 746 de cooperative şi 152.779 de membri. În anul respectiv, în România funcţionau 7922 de cooperative, dintre care 1217 minoritare, iar 6705 româneşti.



 Tipul şi numărul cooperativelor minoritare ( la 31 decembrie 1937)

 

Din: Anuarul Cooperaţiei Române. ONCR, Bucureşti, 1938 p. XI.

 



Bibliografie selectivă



Csetri Elek-Egyed Ákos-Hunyadi Attila-Somai József (szerk.): Szövetkezetek Erdélyben és Európában. RMKT, Kolozsvár, 2007.
Guzs Ferenc: Balázs Ferenc az erdélyi szövetkezeti mozgalom apostola. In: Csucsuja, István, Somai József (szerk): Az erdélyi magyar gazdasági gondolkodás múltjából. RMKT, Kolozsvár, I. k. 2002. 237-244. Guzs Ferenc: Nagy Zoltán és az erdélyi magyar szövetkezeti mozgalom. Uo.
Hausleitner, Mariana: Jewish Cooperatives in Bessarabia between 1901 and 1940. In: Lorenz, Torsten: Cooperatives in Ethnic Conflicts: Eastern Europe in the 19th and early 20th Century. Berliner Wissenschafts-Verlag, Berlin, 2006. 103-118.
Hunyadi Attila: Cooperativele minorităţii maghiare din România în perioada interbelică. Doktori disszertáció, kézirat. Kolozsvár, 2006.
Hunyadi Attila: A magyar szövetkezetek Romániában 1918-1948 között In: Csetri Elek-Egyed Ákos-Hunyadi Attila-Somai József (szerk.): Szövetkezetek Erdélyben és Európában. RMKT, Kolozsvár, 2007. 67-107.
Hunyadi Attila: Nemzetépítés és szövetkezeti politika. In: Székelyföld 2002. 5. sz. 81-129.
Hunyadi Attila: Nemzetgazdasági önszerveződési modellek Erdélyben. In: Bárdi Nándor - Simon Attila (szerk.): Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében. Fórum, Somorja, 2006. pp. 189-217.
Hunyadi Attila: Three paradigms of Cooperative Movements with Nationalist Taxonomy in Transylvania. In: Lorenz, Torsten: Cooperatives in Ethnic Conflicts: Eastern Europe in the 19th and early 20th Century. Berliner Wissenschafts-Verlag, Berlin, 2006. pp. 59-102.
Petrovay Tibor: Kisebbségi magyar szövetkezeteink. In: Kacsó, Sándor (szerk.): Erdélyi Magyar Évkönyv 1938. Brassói Lapok, Brassó, 1937.
Mikó Imre - Kicsi Antal - Horváth Sz. István: Balázs Ferenc. Monográfia. Bukarest, 1983.
Nagy Zoltán: Les régimes légaux de cooperatives en Transylvanie. Thèse; Dijon, 1934.
Pártos Szilárd - Szilágyi László: Szövetkezeti ismeretek. [Cunoştinţe cooperatiste] Budapest, 1935.
Ussoskin, Moshe: Struggle for Survival. A History of Jewish Credit Co-operatives in Bessarabia, Old-Rumania, Bukowina and Transylvania. Jerusalem Academic Press, 1975.
Vita Sándor: Erdélyi szövetkezetek. In: Hitel 1936. 1. sz. 45-56.



Discuţie