TRIMITE PRIN

Mişcarea cooperatistă în Transilvania între anii 1940-1948

Publicare: 2010-10-25
Autor: HUNYADI Attila
Tradus de: MEISTER Róbert
Categorie: istorie



În 1940, ca o consecinţă a Arbitrajului de la Viena, dintre cele 769 de cooperative maghiare din Transilvania, 556 au rămas în Transilvania de Nord, iar 212 în Transilvania de Sud (România). Toate tipurile de cooperative din Transilvania de Sud s-au afiliat la „Nagyenyedi Hangya Szövetkezeti Központ"(Centrala Cooperativelor „Hangya" din Aiud). Pe teritoriul Transilvaniei de Nord, îndrumarea, aprovizionarea şi controlul cooperativelor de consum au fost preluate de către Erdélyrészi Fogyasztási Szövetkezetek Központja (Centrala Cooperatistă de Consum din Transilvania), înfiinţată la Târgu-Mureş în octombrie 1940. Funcţionarea cooperativelor a fost reglementată prin Decretul guvernamental (M.E.) nr. 1941/2150. În urma acestei dispoziţii, Alianţa din Cluj a devenit centrala de vârf a cooperativelor din părţile Transilvaniei, sub denumirea de „Szövetség, a Gazdasági és Hitelszövetkezetek Központja'' („Alianţa, Centrala Cooperativelor de Credit şi Economice din Ardeal"). Sub controlul ei au ajuns toate cooperativele din acest teritoriu: cele proprii, dar şi Uniunea Cooperativelor Raiffeisen, Centrala Românească „Plugarul", precum şi Centrala Cooperativelor de Consum „Hangya" din Transilvania. La tratativele de reciprocitate, interesele minorităţii române au fost reprezentate de preşedintele centralei româneşti a cooperativelor, prof. dr. Emil Haţieganu, iar interesele cooperativelor maghiare, de preşedintele „Hangya" din Aiud: contele Haller István.
Perioada 1940-1944 a fost una benefică, mai ales pentru dezvoltarea cooperativelor maghiare de pe teritoriul Centralei „Hangya", ca urmare a comenzilor şi bonificaţiilor acordate de pe urma aprovizionării armatei angajate în război. Putem enumera, printre evoluţiile pozitive ale acestei perioade, faptul că la Universitatea „Ferencz József" din Cluj a fost creat Institutul de Studii ale Cooperaţiei (Szövetkezettudományi Intézet), care şi-a continuat activitatea sub conducerea lui Nagy Zoltán, sub denumirea de Catedra Cooperatistă a Universităţii „Bolyai" între anii 1945-1948.

Cooperative maghiare, române şi săseşti in Ardeal între 1935 şi 1938 


Ultimii patru ani ai Mişcării cooperatiste s-au desfăşurat sub semnul luptei pentru supravieţuire. Trecerea frontului din toamna anului 1944, luptele desfăşurate, jafurile, rechiziţionările depozitelor de mărfuri, toate acestea au pricinuit mari pagube în proprietăţile cooperaţiei maghiare. Centrala Cooperativelor de consum „Hangya" din Târgu-Mureş şi Uniunea Cooperativelor „Hangya'' din Aiud, la adunarea generală comună ţinută la 15 septembrie 1945, s-au unit sub denumirea de „Kaláka Szövetkezetek Központja" (Centrala Uniunii Cooperativelor Kaláka). Centrala, cu sediul la Târgu-Mureş, afilia 681 de cooperative. Avea ca membri 136 de mii de capi de familie (aproximativ 540 de mii de membri de familie). În cadrul centralei, în cele 14 sucursale, în depozite şi ateliere de fabricaţie erau 527 de angajaţi (printre care şi specialişti). Cooperativele membre aveau 710 funcţionari şi alţi angajaţi. În 1945, la atelierele din Meggyesfalva (Mureşeni) lucrau 140 de muncitori şi alţi angajaţi. La „Alianţa, Centrala Cooperativelor de Credit şi Economice" erau afiliate 421 de cooperative. Cele două centrale cooperatiste aveau în total 200 de mii de membri.


Începând din anul 1945, dispoziţiile oficiale aveau drept scop asimilarea cooperativelor maghiare. Politica de asimilare şi de încălcare a drepturilor omului, de sfidare a democraţiei a fost pusă în aplicare de INCOOP (Institutul Naţional al Cooperaţiei), cu aprobarea puterii aflate sub influenţă comunistă. Protestând împotriva nedreptăţilor şi încălcărilor legalităţii, cele două centrale au ţinut un congres comun între 9-10 aprilie 1946, dar nu au obţinut decât o relativă îmbunătăţire a situaţiei din motive electorale, până în luna noiembrie a aceluiaşi an. După încheierea alegerilor a continuat şi chiar s-a agravat sfidarea şi anularea autonomiei cooperatiste. Preşedinţii celor două centrale, dr. Lakatos Imre, respectiv Korparich Ede au fost înlăturaţi, locul lor a fost ocupat de către persoane de rangul doi, care au înlesnit administrarea averii cooperativelor de către comisari comunişti, numiţi în octombrie 1944. A fost înlocuit de asemenea şi Szász Pál, preşedintele EMGE (Societatea Economică Maghiară din Transilvania). Toţi trei au fost mai apoi acuzaţi de trădare, pentru semnarea memorandului trimis la Conferinţa de pace de la Paris, în care se propunea înlocuirea graniţelor trasate la Trianon cu o divizarea a Transilvaniei conform criteriilor etnice.


La conferinţa naţională a federaţiilor judeţene, ţinută la Bucureşti în 1947, INCOOP a dispus unificarea cooperativelor, includerea printre membri a reprezentanţilor păturilor nevoiaşe, „active în partidele democrate", precum şi infiltrarea acestora în conducere „chiar cu ajutorul unor sabotaje". Înglobarea în federaţiile judeţene româneşti a fost pecetluită prin decizia 1948/461 a INCOOP. Conform deciziei, unificarea „va fi decisă de direcţiunile cooperativelor", fără convocarea adunării generale. Direcţiunile cooperativelor au fost „pregătite" pentru executarea deciziei de afiliere la federaţiile judeţene prin pierderi de proprietăţi, prin numiri succesive ale unor agenţi comunişti, prin defăimarea şi excluderea celor care luptau pentru autonomie. Desfiinţarea cooperativelor de credit maghiare s-a petrecut în mai 1948, când cooperativele comunale au fost „unificate", urmând ca, de la acel moment, Banca Naţională a României să se ocupe de procesul de creditare. După doar câteva luni, ca urmare a „reformei învăţământului" din 3 august 1948, au fost desfiinţate şi cooperativele şcolare. Statutele noi ale cooperaţiei au apărut tot în 1948, precizând că noile cooperative vor dispune în totalitate de averea celor vechi.


În urma noii legi cooperatiste, dată în aprilie 1949, au apărut cooperativele „socialiste" - de fapt şi mai precis, staliniste. Averile cooperativelor au fost etatizate, li s-a impus planificarea, aria activităţii lor a fost restrânsă, la fel şi posibilităţile de pregătire profesională. Autonomia lor a ajuns pur formală. În mai 1949 s-au format comisii de organizare judeţene. Ca urmare a activităţii acestora, centrala „Kaláka" s-a desfiinţat şi din punct de vedere juridic, iar cooperativele de consum maghiare au fost unificate cu cele româneşti. Motivarea oficială a fost - fireşte - nu una etnică, ci cu totul alta, şi anume că prin aceste măsuri „s-a pus capăt separării artificiale între ţărănimea muncitoare de naţionalitate română şi cea maghiară". Transformarea finală a cooperativelor de consum s-a petrecut în 1950, când, la Congresul cooperatist întrunit la Bucureşti, s-a creat Uniunea Cooperativelor de Consum - CENTROCOOP, la care au fost afiliate toate cooperativele din România.



Bibliografie selectivă



Hunyadi Attila: A magyar szövetkezetek Romániában 1918-1948 között In: Csetri Elek-Egyed Ákos-Hunyadi Attila-Somai József (szerk.): Szövetkezetek Erdélyben és Európában. RMKT, Kolozsvár, 2007. 67-107.
László Márton: Erdélyrészi Hangya Szövetkezetek Marosvásárhelyi Központja In: Csetri Elek, Egyed Ákos, Hunyadi Attila, Somai József (szerk.): Szövetkezetek Erdélyben és Európában. Romániai Magyar Közgazdász Társaság, Kolozsvár, 2007. 185-222.
Nagy Zoltán: Az erdélyi magyar szövetkezetek a visszatéréskor. Erdélyi Tudományos Intézet. Kolozsvár, 1942.
Nagy Zoltán: Erdély gazdasági életének szövetkezeti megszervezése. Kolozsvár, 1946.
Oláh Sándor: Székelyföldi szövetkezetek 1940-44 között. In: Csetri Elek, Egyed Ákos, Hunyadi Attila, Somai József (szerk.): Szövetkezetek Erdélyben és Európában. Romániai Magyar Közgazdász Társaság, Kolozsvár, 2007. 271-298.
Vincze Gábor: Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a 2. világháború után. In: Valóság. 1998. 3. sz. 39-55.
Vincze Gábor: Az erdélyi magyar szövetkezetek félévszázada. In: Csucsuja, István, Somai József (szerk): Az erdélyi magyar gazdasági gondolkodás múltjából. I. k. RMKT, Kolozsvár, 2002. 221-236.



Discuţie