listare

trimite prin

Biserica reformată (Biserica cu Cocoş), Cluj-Napoca
Ultima actualizare:  2010-06-01
Autor:  Veress Boglárka
Tradus de:  Éva Dezső



Date despre monument
Adresa: Calea Moţilor Nr. 84
Cod: CJ-II-m-B-07427
Datare: 1913–1914.

Date istorice

În secolul al XVII-lea trăia la Cluj-Mănăştur o comunitate protestantă numeroasă, de aceea în 1654 Gheorghe Rákóczi al II-lea a fondat o parohie reformată pe teritoriul acestei aşezări. După moartea lui, principele Mihai Apafi a sprijinit biserica calvină de aici, donându-le în 1664 un teren pe care se afla şi un mic conac. Se presupune că acest teren era în locul fabricii actuale de bere, şi se întindea până la Someş. Mai târziu Anna Apafi a construit o biserică reformată pe acest teren, dar datorită presiunii administraţiei guvernamentale care susţinea catolicismul, în 1755 comunitatea a fost nevoită să vândă iezuiţilor acest teren, împreună cu biserica.

 

Până în 1896 nu a existat nici un cadru instituţional pentru practicarea credinţei locuitorilor reformaţi de aici. Deoarece casele de rugăciuni în care se celebrau şi serviciile divine au devenit neîncăpătoare, la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea s-a formulat necesitatea construirii unei biserici noi.
În 1896 văduva lui György Turgyán şi-a donat casa din strada Greblei pentru oficierea slujbelor, dar dimensiunile casei nu au fost adecvate pentru primirea întregii comunităţi, astfel a apărut ideea construirii bisericii. De aici încolo au urmat mai multe încercări de a găsi şi a cumpăra terenul adecvat scopului propus. Comisia desemnată pentru acesta a ales terenul cu un conac pe el, de pe Calea Mănăştur de la numărul 78, aflat în proprietatea familiei comitelui Nemes. A urmat o lungă perioadă de negocieri, în urma căreia, în data de 6 aprilie 1903 s-a încheiat contractul în prezenţa notarului István Gidófalvy. Însă datorită greutăţilor financiare, începerea construirii bisericii a întârziat ani de-a rândul.
Până la sfârşitul anului 1907 s-a reuşit să se strângă suficienţi bani pentru începerea lucrărilor de construire. Prezbiteriul a comandat un proiect de la meşterul zidar clujean János Spáda, care a fost acceptat la şedinţa din 22 mai 1908. Spáda a conceput o biserică neogotică, care datorită decoraţiilor excesive nu se potrivea cu „simplitatea calvină", respectiv implica cheltuieli prea mari, de aceea l-au somat să simplifice proiectul. Conducerea bisericii a înmânat noul proiect spre supervizare inginerului şef al oraşului Cluj, Balázs Debreczeni, apoi, completat cu punctul de vedere al comisiei pentru construirea bisericii, i-au dat proiectul şi l-au rugat pe consilierul tehnic József Bucsi să decidă dacă se poate executa construcţia. În baza avizului pozitiv dat de Bucsi, proiectul a fost acceptat la şedinţa comisiei din 28 iunie 1910, şi în aceeaşi zi şi de către adunarea generală a comunităţii. Cu toate acestea proiectul lui Spáda nu a fost realizat. Conducerea superioară a bisericii nu a fost de acord cu stilul bisericii, cu cheltuielile aferente, respectiv a criticat clădirea şi din punct de vedere estetic, astfel au solicitat ca inginerul şef Antal Pohl şi Károly Kós să verifice proiectul.

 

Kós a respins proiectul lui Spáda şi s-a prezentat la comunitatea reformată din Mănăştur în loc de corecturi, cu o propunere proprie, oferindu-şi serviciile în continuare. Noua propunere a fost agreată de comisia pentru construirea bisericii, şi au solicitat ca Kós să elaboreze cât de curând proiectul definitiv. După ce proiectul lui Kós a fost avizat şi acceptat de consiliul bisericii la 18 februarie 1913, respectiv în martie al aceluiaşi an de către consiliul director, în sfârşit puteau începe lucrările de construcţie. Pentru supravegherea construcţiei a fost solicitat meşterul zidar János Spáda, iar pentru controlul financiar, inginerul Antal Pohl. Concursul pentru atribuirea execuţiei a fost câştigat de firma de construcţii Ferenc Deutsch şi partenerul, care la semnarea contractului s-a angajat să termine toate lucrările până la sfârşitul lunii noiembrie 1913.

 

Fiecare etapă a execuţiei a atras după sine discuţii aprinse. Prima dată consiliul şi comisia pentru construire a dorit să mărească numărul golurilor, dar riposta fermă a lui Kós a refuzat orice modificare a uşilor şi ferestrelor din proiect. Contradicţii mai ample s-au iscat şi privitor la învelirea acoperişului. Ţiglele roşii din proiectul lui Kós erau prea costisitoare, astfel consiliul de conducere a propus ca să fie înlocuite cu învelitoare eternit. Într-un final s-a ajuns la un compromis, conform căruia turnurile au fost acoperite cu ţigle smălţuite de culoare verde Zsolnay conform indicaţiei lui Kós, iar restul acoperişului s-a învelit cu eternit de culoare gri. În acelaşi timp cu tergiversarea în jurul învelitorii acoperişului, s-a creat şi discordia din cauza orologiului prevăzut de Kós, care fiind foarte costisitor, conform părerii lui Antal Pohl se amână pentru mai târziu, fiind suficient să se picteze doar cadranele acestuia pe faţada turnului. Desigur Károly Kós a respins vehement această idee, şi l-a rugat pe meşterul ceasornicar József Soroninki să confecţioneze orologiul.

 

Curentul electric a fost introdus în biserică de firma de electricitate Ganz SA. Cele două lustre centrale din fier forjat ale bisericii, împreună cu lămpile navelor laterale au fost confecţionate tot de această firmă. Tavanul şi mobilierul pictat au fost proiectate de profesorul de arte aplicate Sándor Muhits, şi au fost executate de discipolul lui, Gergely Szántó.

 

După eforturi susţinute timp de jumătate de an, la sfârşitul lunii decembrie clădirea bisericii a fost terminată. Comisia pentru construirea bisericii a preluat-o în data de 14 ianuarie 1914, constatând că totul este corespunzător. Au hotărât ca preluarea definitivă a bisericii să se facă la 1 decembrie 1914, iar inaugurarea a avut loc în data de 22 martie 1914.

 

Pe lângă biserică, Károly Kós a elaborat şi proiectele pentru o şcoală şi locuinţele slujitorilor bisericii. Clădirea cu planul în formă de L ar fi întregit aspectul stradal al edificiului, în aşa fel ca în faţa bisericii să se formeze o curte. Spre stradă clădirea se desfăşura pe două niveluri, iar lângă biserică numai pe parter. Intrările în clădirea anexă erau prevăzute din curte, nu din stradă. Din păcate izbucnirea primului război mondial a împiedecat realizarea acestui proiect, şi clădirea propusă nu s-a executat niciodată.


Descrierea edificiului

În partea sud-vestică a Clujului, pe Calea Moţilor nr. 84 se află biserica reformată a Oraşului de Sus, denumită popular Biserica cu Cocoş. Clădirea este retrasă faţă de frontul stradal, şi este înconjurată de arbori şi arbuşti decorativi.

 

Clădirea alungită are orientarea nord-sud. Planul bisericii urmează tipologia bazilicilor romanice, şi este compusă dintr-o navă centrală mai înaltă, flancată de două nave laterale mai scunde, care se termină în absidă cu închidere dreaptă. Fiind vorba de o biserică reformată, absida nu are rol liturgic, de aceea aici este delimitat de navă printr-un perete transversal îndeplinind funcţiunea sălii de consiliu. Pe latura sudică nava este precedată de un hol, care cuprinde şi scările de acces la turn şi tribună. Corespunzător intrărilor laterale, prin hol se accesează navele laterale. Faţada laterală vestică are un mic portic de plan pătrat.

 

Peste planul simetric de formă aproape dreptunghiulară, Kós a ridicat o volumetrie asimetrică, diversificată, puternic articulată. Faţada principală este dominată de două turnuri, unul de plan pătrat, de înălţime mai mare, cu patru turnuleţe şi coif zvelt, iar pe partea opusă unul circular, mai scund, având menirea să păstreze şi să exprime echilibrul şi armonia. Ambele turnuri au funcţiuni bine definite, prin turnul mare se accesează tribuna şi nivelul clopotelor, scara turnului cilindric este un al doilea acces pentru tribună. Sub coiful turnului mare este amplasat orologiul cu cadran pătrat, puţin proeminent faţadei, având înscrise pe el cifre romane simple.

 

Ritmul faţadei principale plane este dat de amplasarea deosebită a golurilor. Ferestrele cuplate în grupuri de câte două, trei, cinci sau singulare, sunt poziţionate adânc în grosimea peretelui, au închidere dreaptă sau semicirculară, şi dispun de parapete înalte foarte abrupte. Numărul şi dimensiunile acestora diferă în funcţie de importanţa părţii de clădire în care se află. Zona centrală a faţadei principale, corespunzător lăţimii navei, este dominată de portalul principal. Soclul perimetral de piatră naturală în dreptul portalului se întrerupe, şi se înalţă peste acesta sub formă de timpan, animând întreaga faţadă. Poarta din stejar în două canaturi, cu închidere semicirculară are ambrazură din piatră, compusă din două perechi de coloane cu bază şi capitel cubic stilizat, preluat din stilul romanic. Capitelul perechii de coloane interioare este decorat cu ornamente florale stilizate. Peretele ambrazurii poartă diverse şiruri de denticuli. Poarta de lemn este distinsă prin ferestrele mici cu patru ochiuri, cuiele forjate utilizate şi clanţa elegant lucrat cu ornamente florale din fier forjat. La nivelul trinunei s-au montat ferestre mai mari cu închidere semicirculară, cuplate în grupuri de câte cinci, delimitate de colonete, iar la nivelul podului trei ferestre dreptunghiulare mai mici. Accesele secundare pentru navele laterale sunt porţi din lemn de stejar, ornamentate asemenea intrării principale, diferenţierea importanţei făcându-se prin dimensiunile mai reduse ale acestora.

 

În ceea ce priveşte faţada principală, trebuie amintit şi faptul, că la partea estică a holului, intrarea în nava laterală are loc printr-un mic pridvor, care ca volum distinct se îmbină cu volumul bisericii, accentuând asimetria ansamblului. Această influenţă este contracarată pe partea vestică de acoperişul foarte abrupt, racordat la turnul rotund, având şi rol de rupere de pantă.

 

Faţadele laterale puternic articulate, sunt sprijinite de câte patru pilaştrii pe ambele laturi cu gargui. Corespunzător boltirii navelor laterale, la exterior se ridică acoperişuri în două ape peste fiecare travee. Faţada laterală vestică dispune de un portic penetrat de goluri semicirculare, având o poartă asemănătoare cu cele de pe faţada principală.

 

Volumetria acoperişului urmează întru-totul organizarea spaţială a edificiului, accentuând ierarhia dintre părţile componente ale clădirii. Deasupra navei principale se află un acoperiş amplu în două ape. Perpendicular pe aceasta, dar la un nivel mai jos se află penetraţiile mici în două ape. Sala consiliului de pe latura nordică a clădirii are acoperişul mai scund decât nava principală. Dintre cele două turnuri, din cauza clopotelor cel de plan dreptunghiular este mai important, acesta fiind totodată elementul determinant al clădirii. Coiful zvelt cu patru turnuleţe urmează modelul bisericilor din zona etnografică Călata. În vârful turnului se află un cocoş de alamă, simbolul bisericii. Cele mai vizibile pante ale acoperişului - turnurile şi penetraţiile în două ape deasupra navelor laterale - sunt învelite cu ţigle Zsolnay smălţuite de culoare verde. Nava principală şi sala de consiliu sunt acoperite cu eternit.
Păşind pragul portalului principal, vizitatorul intră într-o încăpere simplă de plan pătrat. De aici, printr-o uşă dreptunghiulară cu două canaturi, de culoare gălbuie se ajunge în nava principală. Decoraţia acestui spaţiu de hol se limitează la decoraţia portalului principal. Navele laterale accesate sub turnuri au uşi decorate asemănător cu cea a intrării principale, doar că sunt într-un singur canat, şi au închidere semicirculară. În peretele nordic al navei principale, lângă amvon se găseşte o uşă similară cu cea a navelor laterale, prin aceasta se accesează sala de consiliu.

 

În mod asemănător exteriorului, interiorul bisericii este puternic articulată. Aceasta se realizează prin trei perechi de stâlpi îndesaţi şi scunzi, cu capiteluri cubice stilizate, care susţin arcurile dublou ale navei principale, determinând patru travee asemenea navelor laterale, care sunt acoperite cu câte patru bolţi încrucişate, delimitate de arcuri dublou. Spaţiul dintre arcurile dublou deasupra navei principale este ocupat de tavanul plan casetat din lemn pictat. Deasupra holului se află tribuna realizată din lemn, care se întinde în interiorul navei până la prima pereche de stâlpi. În zona mediană tribuna este susţinută de doi stâlpi de lemn.

 

Biserica este dotată cu mobilier din lemn de brad băiţuit în culoare maro închis. Băncile sunt aşezate într-un singur bloc în partea opusă a amvonului, fără să dispună de obişnuitul culoar median în axul navei. Băncile pot fi accesate dinspre navele laterale. În faţa pereţilor exteriori ai navelor laterale sunt postate bănci pentru a fi folosite tot de enoriaşi. Amvonul şi stranele preoţeşti sunt amplasate lângă peretele nordic, iar opus băncilor, în faţa amvonului se află masa Domnului.

 

Atmosfera apăsătoare a volumului mare de mobilier maro închis este contracarată de vioiciunea tavanului plan casetat din lemn pictat în culori vii. Cele patru travee ale navei principale sunt acoperite cu câte 15 (3x5) casete, decorate cu trei modele, a căror dispunere se repetă regulat. Decoraţia florală, determinată de ornamentica artei populare, atrage atenţia vizitatorului prin cromatica bogată, şi contribuie la crearea unei atmosfere sacre, dar totodată familiare.

 

Asemenea picturii ornamentale a tavanului, pe spătarul stranelor preoţeşti şi cantul băncilor sunt pictate motive florale colorate, de origine populară, contribuind la înviorarea generală a senzaţiei apăsătoare datorată mobilierului închis.

 

Amvonul ataşat peretelui nordic are soclu de piatră. Decoraţia amvonului întruneşte cele ale uşilor de intrare şi a casetelor pictate. Parapetul frontal de formă pătrată al amvonului este decorat cu reprezentarea stilizată a pelicanului care îşi hrăneşte puii cu propriul sânge, părţile laterale ale amvonului au ornamente florale dispuse în potir. Balustrada scărilor este decorată cu două motive florale. Coronamentul amvonului dispune de două sculpturi din lemn imitând forma unor specifice monumente funerare populare din lemn. Între acestea se află inscripţia în limba maghiară „DOMNUL este PUTEREA mea".

 

Parapetul tribunei este format din scânduri verticale de diferite lungimi, având capetele modelate în vârf. În zona centrală este amplasat blazonul conceput şi pictat de către Sebestyén József Keöpeczi, care, referindu-se la trecutul de trei secole a comunităţii, conţine o reprezentare a păsării Phoenix reînviind din propria cenuşă.

 

Laturile băncilor sunt decorate cu câte o sculptură decorativă în lemn, imitând aceleaşi forme de monumente funerare populare din lemn, văzute şi în cazul coronamentului amvonului. Cele mai minuţios lucrate dintre acestea sunt două piese inspirate din Jebuc, care se află pe tribună.
Masa Domnului este o piesă din lemn, simplă, cu blatul circular, fiind decorat de asemenea cu motive populare. Perimetral, blatul gros este înconjurat de motive denticulate cioplite în lemn.
Iluminarea interiorului bisericii, este asigurată pe lângă ferestre de două lustre centrale. Deoarece lumina acestora nu este suficientă, s-au amplasat corpuri de iluminat cu abajur din fier forjat, deasupra intrărilor şi pe laturile stâlpilor care delimitează navele. Abajurul de formă semicirculară reprezintă un cocoş în semn de vigilenţă. Partea inferioară a abajurului este formată din lalele şi alte flori stilizate din fier forjat, legate cu ajutorul câtorva ochiuri de lanţ.

 

Capitelurile cubice ale stâlpilor au pe fiecare latură câte un basorelief cu contur încrustat, care reprezintă un cocoş stilizat pe un fundal de spirală. Figura cocoşului a fost accentuată de aplicarea unei culori gri-albăstrui pe fundal. În zilele noastre se mai păstrează această decoraţie numai pe cel de al treilea stâlp al laturii estice. Pe lângă motivul cocoşului, un alt element ornamental ce se regăseşte în decoraţia bisericii este linia melcată stilizată a capitelurilor ionice.

 

Din nava laterală estică, printr-o uşă se ajunge într-un mic vestibul, de unde porneşte o scară spre tribună, apoi se continuă în încăperea turnului. Balustrada scărilor din fier forjat este decorată cu pătrate ornate cu motive florale stilizate.

 

Curtea bisericii este delimitată de stradă printr-un gard din fier forjat, vopsit verde. Soclul şi stâlpii gardului sunt din piatră naturală, asemenea soclului bisericii. Monotonitatea grilajului este întreruptă de forme pătrate conţinând reprezentări decorative alternante ale motivului de cocoş şi stea.
Pe parcursul vieţii sale Károly Kós a aspirat la realizarea unei arte, care să fie specific maghiară. Concepţia sa arhitecturală are trei rădăcini: a) exemplul finlandez şi ideologia lui John Ruskin şi William Morris; b) universul artei şi arhitecturii vernaculare maghiare; c) dezideratele secesiunii de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Aceste trei concepte se regăsesc în clădirea Bisericii cu Cocoş. Clădirea este amplasată în mediu urban, lângă o arteră foarte circulată şi zgomotoasă, dar printre case mici. Kós şi-a dat seama de nevoia unui spaţiu liniştitor şi odihnitor, în care să vină cei care trăiesc într-o lume obositoare a goanei de zi cu zi. De aceea a fost necesară crearea unui mediu sacru, dar familiar de linişte şi de delimitare hotărâtă (dar nu totală) de lumea reală, optimă pentru autoevaluare şi aprofundare. Arhitectura eclesiastică medievală, respectiv limbajul stilistic al artei populare a însemnat pentru Kós punctul de pornire în conceperea Bisericii cu Cocoş. Împletind acestea, el a realizat o clădire cu aspect monumental, dar care respectă totodată scara umană. Pornind de la ideologia lui Ruskin şi Morris, a preferat atmosfera intimă realizată cu forme, materiale şi unelte simple, care se regăsesc în anturajul omului de rând, dar, ţinând cont şi de posibilităţile oferite de amplasament, s-a străduit să realizeze o clădire cât mai funcţională.


Bibliografie selectivă
A Kolozsvár-monostori ref. templom története, Szerk. Aracs István. Erdélyi Magyarok Egyesülete, 1993. (reprint)
Debreczeni László, A kolozsvári Monostori úti református templom, în: Toronyvigyázó. Debreczeni László műhelye, Szerk. Sas Péter, Budapest, 2005.
Debreczeni László, Kós Károly, az építőművész, în: Toronyvigyázó. Debreczeni László műhelye, Szerk. Sas Péter, Budapest, 2005.
Gall, Anthony, Kós Károly műhelye, Budapest, 2002.
Kádár Géza, Felsővárosi (monostori) lelkészi kör, în: Erdélyi magyar református naptár az 1940. szökő évre, Szerk. Kádár Géza, Kolozsvár, 1940.
Kathy Imre, Kós Károly centenáriumára, Budapest, 1985.
Kós Károly, Életrajz, Budapest-Bukarest, 1991.
Kós Károly levelezése, Szerk. Sas Péter, Budapest, 2003.
5

 



Discuţie