listare

trimite prin

Palatul Rhédey, Cluj-Napoca
Ultima actualizare:  2010-06-17
Autor:  Kovács Zsolt–Mihály Melinda



Date despre monument
Adresa: Piaţa Unirii nr. 9.
Cod: CJ-II-m-B-07437
Datare: Sec. XV–XIX.

Date istorice

Parcela clădirii actuale s-a format probabil din contopirea a trei, sau patru parcele medievale. Unul dintre casele aflate pe loturile iniţale în secolul al XVI-lea se afla în proprietatea renumitului Steffen Münich alias István Baráth, socrul reformatorului şi episcopului unitarian Ferenc Dávid. Steffen Münich între anii 1557 şi 1569 deţinea mai multe dintre cele mai apreciate funcţii în administraţia oraşului, era membru al senatului clujean şi a fost ales de trei ori judele regal al Clujului. Conform izvoarelor scrise, casa de la colţul Pieţei la sfârşitul secolului al XVI-lea era proprietatea înstăritului comerciant clujean, Péter Zok. Deoarece Zok încercase ani de-a rândul dobândirea unei funcţii în administraţia locală fără reuşită, cu ocazia vânzării casei sale, a precizat faptul, că cetăţenii oraşului nu au drept de cumpărare. Astfel imobilul a ajuns pentru o perioadă mai scurtă în proprietatea nobilului Balázs Kamuthy.

 

Încercarea lui Zok a fost şi de această dată în zadar, pentru că mai târziu casa a fost cumpărată de către o rudă îndepărtată, cetăţeanul clujean Máté Vicei. Cel mai cunoscut membru al familiei Vicei a fost tatăl lui Máté Vicei, fiind de două ori judele primar al oraşului. Máté a învăţat încă în tinereţe meseria de orfevrar, devenind mai târziu comerciant, fiind ales în aul 1601 membru al centumvirilor clujeni, iar apoi şi membru al senatului oraşului. Izvoarele scrise ale oraşului atestă faptul, că lui Máté Vicei i se datorază o fază de construcţie importantă a edificiului, valoarea iniţială a clădirii ajungând după moartea sa de la 1000 de florini la suma de 3200 de florini, această sumă fiind una din cele mai însemnate din epocă, ceea ce denotă faptul că edificiul respectiv a fost una dintre casele cele mai frumoase ale oraşului renascentist. Importanţa acestui edificiu este subliniat şi de faptul, că aici a fost cazat în mai multe rânduri principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen cu ocazia vizitelor sale în oraş. Casa lui Vicei era una dintre puţinele clădiri clujene dotate cu o încăpere destinată în mod exclusiv băii, încăperile casei fiind împodobite cu numeroase tablouri.
Următorul proprietar al clădirii a fost László Székely din Borosjenő (1644-1692), membru al consiliului princiar, comitele comitatului Cluj, iar apoi, căpitanul suprem al oraşului Cluj. Următoarea fază de construcţie este legată de numele soţiei acestuia, Sára Bulcsesdi, fiica boierului muntean Preda Bulcescu şi a lui Anna Szalánczi, contribuţia ei fiind imortalizată de o placă comemorativă păstrată până în zilele noastre. Din căsătoria lui Sára Bulcsesdi cu László Székely s-au născut trei fiii, Mózes, László şi Ádám. Cei trei au primit titlul de conte în anul 1700, de la împăratul Leopold.
Imobilul a ajuns în posesia familiei Rhédey prin mariajul lui Ádám Székely, fiul lui Ádám Székely, cu Kata Rhédey. Tânărul Ádám Székely în perioada 1706-1735 era comitele comitatului Dăbâca, iar începând din anul 1735 a devenit preşedintele Tablei Regale, apoi şi preşedintele Trezoreriei.
Edificiul a intrat mai târziu în posesia familiei Székely şi Kornis, iar apoi începând din anul 1760 devenind din nou proprietatea familiei Rhédey, fiind cumpărat de către contele János Rhédey. Cel din urmă, neavând succesori, a precizat în testamentul său, că clădirea va fi moştenită de primul fiu al fratelui său. Moştenitorul a devenit astfel Mihály Rhédey, cel care a comemorat acest fapt prin comandarea unei plăci din piatră, realizată de către cei mai buni sculptori în piatră ai oraşului, Josef şi Simon Hoffmayer.
Următoarea fază de construcţie, din perioada 1775-1777, se datorează aceluiaşi Mihály Rhédey, sau a soţiei acestuia, baronesei Terézia Bánffy. Imaginea palatului baroc de odinioară ne este cunoscută datorită unei gravuri realizate în anul 1845, pe care se conturează o clădire cu două nivele, având faţada pincipală penetrată de şase axe de goluri, prevăzută cu un acoperiş de tip mansardă. În axa principală a clădirii se afla poarta carosabilă, flancată de o pereche de coloane ce susţin balconul aflat deasupra intrării. Meşterul constructor al edificiului a fost Franz Grindtner, elementele decorative din piatră a fost realizate de către Josef Hoffmayer, cele din sticlă de către Johannes Reich, dulgerul fiind Anton Überlacher, iar tâmplarul Anton Richter. După terminarea lucrărilor, între anii 1777-1778, contesa Bánffy Terézia a edificat pe tronsonul de sud o sală de bal, care după câţiva ani s-a prăbuşit. Sala de bal a fost construită din nou de către Mihály Rhédey, fiind unica sală de astfel proporţii din oraş, până la construirea clădirii Redutei din anul 1808. Edificarea noii săli din palatul Rhédey a fost terminată în anul 1782, adăpostind între anii 1792-1793 prima trupă de teatru a oraşului.
În jumătatea a doua a secolului al XIX-lea palatul a fost transformat de către nepotul lui Mihály Rhédey, János-Mihály Rhédey (1799-1782). Clădirea a fost lărgită şi supraetajată, devenind un edificiu cu cu două etaje, cu curte interioară şi un şir de încăperi reprezentative la primul etaj.[1] Colţurile faţadei noului edificiu au fost decorate cu monograma RJ, cioplite în piatră şi prevăzute cu o coroană deschisă cu nouă ramuri, iar faţada principală a fost încălecată cu o atică, vizibilă în fotografiile din a doua jumătate a secolului XX.. Construirea aripii de sud şi transformarea sălii de bal într-o succesiune de încăperi în anfiladă se datorează probabil aceluiaşi János Rhédey. În anul 1892, cu ocazia aniversării de 200 de ani de la înfiinţarea primei trupe de teatru, pe faţada aripii de sud a fost plasată o placă comemorativă, realizată prin finanţarea fiicei lui János Rhédey, soţia lui Ödön Petrichevich-Horváth (1838-1912). Placa a fost realizată pe baza proiectului arhitectului-şef al oraşului, Lajos Pákei, de căre sculptorii Josef Kloess şi Mihály Bertha. Baronesa a lăsat clădirea prin testament Colegiului Reformat din Debrecen, dreptul de folosinţă fiind asigurat următoarelor trei generaţii ale familiei.

 

În perioada monarhiei austro-ungare în clădire a funcţionat cofetăria tânărului János Wurscher, fiind închiriată mai târziu de către József Orbán, ca cofetărie şi cafenea.

 

În anii 1870 pe podul edificiului era atelierul de pictură al lui Farkasházi Fischer Vilmos (1838-1921), fiul patronului fabricii de porţelan de la Herend.

 

În anul 1899 clădirea a devenit o casă de raport, încăperile fiind compartimentate, încăperile de la parter fiind destinate prăvăliilor. La începutul secolului XX în clădira funcţiona Banca de Industrie, iar începând din anul 1920 edificiul adăpostea casinoul românesc şi primul oficiu de prefectură românesc. Începând din anul 1942 încăperile de la primul etaj sunt închiriate de către diferite asociaţii culturale.


Descrierea edificiului

Edificiul cercetat, cunoscută în literatura de istorie locală, după proprietarul care a construit forma sa actuală, ca şi casa Rhédey, se întinde pe un lot îngust aflat între Piaţa Unirii, strada Napoca şi strada Ion Raţiu, şi are un plan dreptunghiular alungit, aripile clădirii înconjurând o curte interioră. Aripa dreptunghiulară cu trei nivele dinspre Piaţa Unirii are o faţadă principală articulată în şase axe şi una laterală, dinspre strada Napoca, în douăsprezece axe. Aceste faţade sunt marcate de soclul din piatră, un brâu îngust şi de către cornişa principală sprijinită pe console, deschiderile parterului şi primului etaj sunt cu închidere semicirculară cu simplu chenar din tencuială, cele de la etaj fiind prevăzute şi cu sprânceană profialtă susţinută în cele două laturi de console, iar ferestrele etajului sunt dreptunghiulare cu simplu chenar. Colţurile faţadei sunt marcate de simple lesene, pe suprafaţa cărora, între etajele 2 şi 3 se află însemnele proprietarului, care a construit actuala înfăţişare a clădirii: pe lesena nordică apare pe un scut decorat de o coroană deschisă de comite cu 9 ramuri monograma R[hédei] J[ános], iar pe cea sudică blazonul familiei Rhédey. Cele două axe centrale ale faţadei principale sunt accentuate de către un balcon cu parapet din fontă, sprijinit pe console masive, decorate cu motive vegetale. În axa centrală a parterului faţadei sudice se deschide un portal semicircular, prin care se accede prin gangul cu boltă plată de factură neoclasică în curtea dreptunghiulară alungită a clădirii. Din vestul gangului porneşte o scară ce asigură accesul spre coridorul suspendat al etajului, iar la est se întinde o reprezentativă casă a scărilor prin care putem ajunge la încăperile reprezentative ale etajului, dinspre piaţă. Faţadele aripilor vestice cu două nivele au o tratare mai simplă: un soclu scund tencuit, un brâu şi cornişă principală profilată, deschiderile acestora fiind fără excepţie dreptunghiulare. La etajul faţadei sudice al acestei aripi, între axele 3 şi 4 se află încastrat o placă din marmură neagră, a cărei chenar din piatră este prevăzută cu bogate elemente decorative, ca scoici, mască de teatru şi liră. Această placă comemorativă a fost amplasată în 1892 pentru marcarea clădirii în care a avut loc primul spectacol în limba maghiară din oraş, acest fapt fiind formulat şi în textul inscripţiei în limba maghiară.
Pe faţada dinspre curte a aripii sudice, chiar lângă intrarea în curte din gang, se află înzidită o placă din calcar cu muchiile superioare teşite. Inscripţia incizată a acesteia bulcsesdi / sára épitette / anno 1698 (Sara de Bulceşti a construit-o în 1698) înconjoară un scut renascentist în care se află blazonul în relief a comanditarului, cu reprezentarea unui leu ţinând în gheare o floare.

 

[1] O gravură de la 1873 arată deja imaginea acestei case supraetajate, dar cu intrarea barocă. Această contradicţie, se datorează faptului, că autorului acestei gravuri a reluat varianta graficii de la 1845.  


Bibliografie selectivă
B. Nagy Margit, Reneszánsz és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970. 301, 305, 320, 328.
Entz Géza, Kolozsvári késő barokk és újklasszikus házak, în: Kolozsvári Szemle, 2. (1943), 112-125.
Gaal György, Ház a Főtér sarkán. A kolozsvári Rhédey-palota, Kolozsvár, 2004. 24-31.
Jakó Zsigmond, Az otthon és művészete a reneszánsz Kolozsváron, în: Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének nyolcvanadik évfordulójára, red. Bodor András et alii, Bucureşti-Cluj, 1957, 368.
Kelemen Lajos, Művészettörténeti tanulmányok, II. S.a.r. B. Nagy Margit. Bukarest, 1982. 139.
Kiss András, Egy XVII. századi irodalompártoló polgár, în: Idem: Források és értelmezések. Bukarest, 1994. 189-194, 374-382.
Miklósi-Sikes Csaba, A 200 éves éves kolozsvári színjátszás hajlékai, în: Pavilon, 9., (1994), 25-30.
Miklósi-Sikes Csaba, Fényképészek és műtermek Erdélyben 1836-1916, Székelyudvarhely, 2001. 126, 191, 233.
Miklósi-Sikes Csaba, Fadrusz János és az erdélyi köztéri szobrászat a 19. században, Székelyudvarhely -Sümeg, 2003. 105, 121, 128, 158, 193.
Rettegi György, Emlékezetre méltó dolgok 1718-1784, Szerk. Jakó Zsigmond. Bukarest, 1970. 383-384.
Ţoca, Mircea, Clujul baroc, Kolozsvár, 1983. 78.
Lőwy Dániel-Demeter János-Asztalos Lajos, Kőbe írt Kolozsvár. Kolozsvár, 1996. 94-98.



Discuţie