listare

trimite prin

Magna Curia, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva
Ultima actualizare:  2011-02-14
Autor:  P. Kovács Klára
Tradus de:  P. Kovács Klára



Date despre monument
Adresa: Bulevardul 1 Decembrie 1918, nr. 39.
Cod: HD-II-m-A-03225
Datare: sec. XVI, transformări în sec. XVII–XVIII.

Date istorice

Cu toate că izvoarele istorice nu menţionează antecedentele medievale ale curiei din Deva, unii cercetători susţin că trebuie să fi existat o „curte regală” la poalele Dealului Cetăţii deja înaintea construcţiei fortificaţiei, la mijlocul secolului al XIII-lea.

 

Prima menţiune a castelului apare pe piatra funerară a Mariei Sulyok († 1590), mama căpitanului cetăţii, Francisc Geszti (1581–1595). Inscripţia monumentului funerar păstrat în biserica reformată din oraş se referă la împrejurările morţii Mariei Sulyok, care a survenit în târgul Deva, în curia de sub cetate a fiului său, Francisc. Construcţia curiei trebuie pusă probabil pe seama lui Geszti, care îşi mutase sediul din palatul incomod, greu accesibil din cetate în noul edificiu. Nu se cunoaşte înfăţişarea clădirii din secolul al XVI-lea, edificiul actual fiind în cea mai mare parte rezultatul reconstrucţiilor din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. În 1608 principele Gabriel Báthory a dăruit domeniul Devei împreună cu Magna Curia lui Gabriel Bethlen, pe atunci comite al comitatului Hunedoarei, ajuns în fruntea principatului în 1613. Izvoarele consemnează o serie de  reparaţii şi construcţii efectuate în curie în perioada lui Bethlen. În 1609 se repara poarta şi palisada curţii, de asemenea s-a aşezat pavimentul de cărămidă al sălii mari şi s-au montat sobe noi, construite din cahle achiziţionate la Cluj. Bethlen s-a îngrijit de continuarea lucrărilor din Magna Curia şi după ascensiunea sa pe tronul principatului, când domeniul i-a revenit soţiei sale, Susana Károlyi (1588–1622). În 1618 au fost aduse din Cluj 8 care de pietre profilate, acestea fiind probabil ancadramente de uşi şi ferestre. Edificiul porţii castelului s-a construit în 1621. Acesta fusese decorat cu blazonul şi titulatura patronului Gabriel Bethlen, precum şi cu versetul al 8-lea din psalmul al 121-lea, în limba maghiară:
 „G(abriel) REX HVNG(ariae) D(almatiae) C(roatiae) PR(inceps) TR(ansilvaniae) ET SIC(ulorum) C(omes) / AZ VR MEGEORIZZE AZ TE BEMENETELEDET ES KIMENETELEDET MOSTANTVL FOGVA MINDEOROKKE A(nno) D(omini) 1621.” Poarta şi gardul zidit, crenelat, au fost demolate spre finele secolului al XIX-lea.

 

După moartea principesei (1622) domeniul Devei a ajuns în posesia contelui Ştefan Bethlen c. T. (1606–1632), căpitanul cetăţii Oradiei şi nepotul de frate al principelui Gabriel Bethlen. Noul stăpân a petrecut mai mult timp în castel împreună cu soţia sa, Maria Széchy (1610–1679), între 1628–1632. După moartea prematură a lui Ştefan Bethlen, văduva sa a rămas beneficiara veniturilor domeniului până în 1640, când l-a vândut lui Gheorghe Rákóczi I. Întâmplările scandaloase din a doua căsătorie a Mariei Széchy, măritată cu Ştefan Kun de Rozavlea, sunt relatate cu lux de amănunte în cronica lui Ioan Szalárdi: aflăm că soţia fugise din casa soţului ei la Deva, în frumoasa ei curie de la poalele Dealului Cetăţii. Într-o noapte, intenţionând să-şi readucă soţia la ascultare, Ştefan Kun, însoţit de cca. 250 de călăreţi a atacat Magna Curia, înainte să fi reuşit însă să spargă poarta, Maria Széchy s-a strecurat printr-un geam în grădină, refugiindu-se în cetatea Devei.
După achiziţionarea domeniului şi a castelului de către Gheorghe Rákóczi I, la începutul anilor 1640, izvoarele consemnează activitatea la Deva a unor pietrari, zidari, dulgheri veniţi din Cluj şi Braşov, sugerând anumite reparaţii şi extinderi ale edificiului. În ultimele decenii ale existenţei Principatului Transilvaniei cetatea Devei şi domeniul acesteia a intrat în posesia fiscului. După instalarea regimului Habsburgic în Transilvania (1691) autorităţile fiscale au instaurat sistemul de închiriere a domeniului şi implicit a castelului. Primul chiriaş a fost generalul Stefan Steinville († 1720), ulterior domeniul i-a revenit contelui Giulio Visconti, prefectul curţii împărătesei Maria Elisabeta Cristina. Acesta din urmă l-a vândut în 1743 guvernatorului Transilvaniei, Ioan Haller (1692–1755). Noul proprietar şi soţia sa, baronesa Sofia Daniel (1711–1783), au patronat transformarea de amploare a castelului renascentist. Încă în anul achiziţiei domeniului Haller a semnat un contract referitor la reconstrucţia clădirii cu binecunoscutul antreprenor constructor al barocului transilvan, Konrad Hammer. În cursul transformării baroce a castelului s-au (re)construit pavilioanele de pe colţurile faţadei principale, s-au amenajat scări de onoare atât pe faţada laterală estică, cât şi în interiorul clădirii, sălile reprezentative de la etaj a fost împodobite cu stucaturi. În aceeaşi perioadă a fost clădit şi şemineul din sala mare a castelului, s-a amenajat balconul de pe faţada principală şi s-au montat ancadramentele noi de la parterul faţadei principale. La nivelul superior al acesteia s-au remontat ancadramentele renascentiste recondiţionate, de asemenea s-au renovat şi ancadramentele şi consolele renascentiste din interior. Releveul cetăţii şi al oraşului întocmit în 1751, precum şi inventarul castelului din 1756 oglindesc în oarecare măsură imaginea clădirii de după refacerile baroce. Conform releveului Magna Curia se afla pe latura estică a parcelei îngrădite de anexele gospodăreşti. Spre est de castel este reprezentată o grădină mare, cu structura regulată, iar spre vest, pe latura opusă a clădirii se situa grădina de zarzavaturi, având suprafaţa mult mai mică decât prima. Castelul era precedat de două porţi, cea exterioară fiind aceea ridicată de către Gabriel Bethlen, iar a doua construită sau reconstruită recent la vremea inventarierii din 1756. Poarta exterioară se caracteriza prin ancadramentul semicircular al deschiderii carosabile decorat cu un bolţar median în formă de scut heraldic, care cuprindea blazonul şi titulatura principelui. Deasupra cornişei se înălţa frontonul triunghiular al porţii prevăzut cu o nişă, destinată probabil unei statui. Edificiul porţii descrise a fost demolat în 1897, câteva fragmente ale acestuia fiind păstrate în muzeu. Carcera şi odăile paznicilor se aflau în preajma porţilor. În perimetrul curţii castelului, pe laturile acesteia se înşiruiau dependinţele gospodăreşti şi odăile servitorilor domeniului. Atât curtea, cât şi parcul castelului erau decorate cu câte o fântână arteziană a cărei decor plastic se inspira din însemnele heraldice ale soţilor proprietari: lebăda cu gâtul străpuns din blazonul familiei Daniel de Vârghiş, respectiv leul familiei Haller de Hallerstein. În interiorul clădirii, trecând prin antecamera spaţioasă se ajungea la scara de onoare, care ducea la sălile reprezentative, respectiv camerele de locuit de la etaj. Inventarul de la mijlocul secolului al XVIII-lea consemnează la nivelul superior sala mare, sala mică (sala audienţelor), dormitorul doamnei, dormitorul domnişoarelor, dormitorul stăpânului, respectiv camerele destinate băieţilor şi oaspeţilor.

 

După moartea Sofiei Daniel, a început un proces îndelungat între moştenitorii familiei Haller şi fiscul Transilvaniei, soldat în final cu câştigul celui din urmă. La sfârşitul secolului al XIX-lea Magna Curia a fost preluată de autorităţile orăşeneşti. După 1872 în edificiu a funcţionat o perioadă sediul comitatului Hunedoara, iar începând cu anul 1934 castelul găzduieşte muzeul judeţean. Baza colecţiei muzeului o constituie colecţia Societăţii de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul Hunedoara. Ultima renovare de amploare a clădirii a avut lor între 1996 şi 2006. Expoziţia permanentă a muzeului este încă în curs de reorganizare.


Descrierea edificiului

Magna Curia se situează la poalele Dealului Cetăţii, spre sud de acesta. Poarta exterioară amintită mai devreme a ansamblului fusese desfiinţată odată cu construcţia judecătoriei. Spaţiul din faţa castelului este marcat de sculptura barocă a fântânii de odinioară: un putti susţine scoica pe care şede lebăda cu gâtul străpuns de o săgeată. Compoziţia a fost restaurată în mod discutabil, conform descrierilor mai vechi ale acesteia şi folosind fragmentele identificate la faţa locului în anii 1990.

 

Clădirea cu trei niveluri (pivniţă+parter+etaj) se compune dintr-un nucleu de plan dreptunghiular, compact, prevăzut cu câte un pavilion pe fiecare dintre colţuri. Faţada principală, cea dinspre miazăzi, numără nouă axe verticale, ritmate în trei compartimente egale de cei doi pilaştri, care cuprind ambele niveluri. Axul median al faţadei este marcat la parter de un portal cu ancadramentul baroc, cu colţurile superioare evazate şi bolţarul median accentuat, iar la etaj de către balconul cu parapetul arcuit, decorat cu baluştri şi susţinut de o consolă polilobă împodobită cu patru mascheroni sculptaţi în piatră. Ancadramentul uşii balconului este surmontat de un panou împodobit cu stucaturi şi o sprânceană arcuită. Faţada principală este ritmată la parter de ancadramente baroce cu colţurile superioare evazate, în timp ce la etaj remarcăm cadre cu frontoane triunghiulare renascentiste, păstrate din structura de secol XVII, dar modificate uşor în cursul renovărilor din secolul al XVIII-lea. Panourile împodobite cu cadre de stuc sub deschideri completează decoraţia ferestrelor etajului. Ancadramentele portalurilor de la parter sunt accentuate de frontoane rococo, împodobite cu stucaturi reprezentând scoici, mascheroni şi motive vegetale. Scara barocă monumentală, decorată cu baluştri, domină faţada răsăriteană a castelului. Scara porneşte de la nivelul superior, ritmat de arcade şi ducea odinioară în parcul castelului, aflat pe locul parcului actual. O scară mult mai modestă, aflată pe faţada vestică a clădirii, ducea spre grădina cu zarzavaturi.

 

Încăperile din nucleul clădirii sunt dispuse pe două tracturi. Scara de onoare, asemănătoare celei de pe faţada estică, comunică între holul de la parter şi etajul clădirii. Holul este flancat de încăperi boltite care au uşi cu ancadramente renascentiste spre hol. Încăperea din stânga antecamerei este acoperită de o boltă semicilindrică cu penetraţii susţinută de console renascentiste, decorate cu caneluri şi baghete, care ar putea data încă din secolul al XVI-lea. Între încăperile etajului remarcăm sala mare şi sala audienţelor de odinioară, situată în vecinătatea primei. Ambele sunt tăvănite şi decorate cu stucaturi rococo. Doar inventarele vechi ale castelului mai sugerează detalii referitoare la mobilierul exigent de odinioară al încăperilor reprezentative. Aflăm aşadar că pereţii acestora au fost decoraţi în secolul al XVIII-lea cu o colecţie foarte bogată de picturi, reprezentând deopotrivă portrete familiale, compoziţii religioase şi mitologice. S-a păstrat până în zilele noastre şemineul rococo al sălii mari, decorat din abundenţă cu stucaturi, care erau cu siguranţă policrome iniţial. Compoziţia cuprinde blazoanele familiare ale soţilor Haller şi Daniel, deasupra cărora remarcăm pasărea fenix privind spre soare, iar în vârf vulturul lui Jupiter. Laturile şemineului sunt decorate cu herme care susţin urne în flăcări, iar registrul superior este împodobit cu mascheroni amplasaţi pe colţuri. În privinţa pavilioanelor de colţ ale castelului, cel sud-estic a fost reclădit parţial în secolul al XVIII-lea, iar cel sud-vestic fusese construit probabil din temelii în perioada amintită. Pavilionul nord-vestic are o structură ciudată, acesta ieşind în rezalit doar pe faţada nordică. Pavilionul masiv amplasat pe colţul nord-estic pare să dateze încă din secolul al XVII-lea, după cum sugerează şi bolta renascentistă a sălii de la etajul acestuia. Bolta semicilindrică cu penetraţii este susţinută de console decorate cu scuturi heraldice stilizate, respectiv cu flori de acant.

 

În ceea ce priveşte planimetria castelului acesta urmează modelul castelelor renascentiste transilvănene cu turnuri de colţ. În cursul renovărilor din secolul al XVIII-lea executate de maeştri activi pe şantierele de construcţie din centrul principatului –Alba Iulia– clădirea a dobândit faţade mai dinamice, detalii arhitecturale baroce şi rococo atât în exterior, cât şi în interior.


Bibliografie selectivă
Veress Endre, Déva vára és uradalma I. Rákóczi György fejedelem idejében, în „A Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat Évkönyve”, 16/1907, pp. 6–11, 25–34.
Téglás Gábor, Bethlen Gábor kastélya és kapuja Déván, în „Uránia”, 14/1913, pp. 117–119.
Tănăsescu, Constantin, Date privitoare la oraşul şi cetatea Deva în secolul al XVIII-lea, în „Sargetia”, 14/1979, pp. 261, 268.
Kovács András, Magna Curia din Deva. Contribuţii la istoria construcţiilor, în „Ars Transsilvaniae”, 3/1993, pp. 153–174.
Sabău, Nicolae, Metamorfoze ale Barocului transilvan, I, Sculptura, Cluj-Napoca, 2002, pp. 104–105.
Kovács András, Déva. Magna Curia, Kolozsvár, 2007, (Erdélyi Műemlékek. 46.)


taguri

Deva

Discuţie