Termenul de „chiabur" provine din Rusia, unde țărănimea bogată era astfel denumită. Potrivit teoriei marxist-leniniste, societatea se împarte în clase, în mediul rural ele fiind: proletariatul agicol (fără pămănt), țărănimea săracă, cea mijlocie și „chiaburii". Conform acestei viziuni, chiaburii îi exploatează pe ceilalți agricultori, acest fapt dând naștere „luptei de clasă" dintre chiaburi și celelalte clase sociale. După preluarea puterii de către comuniști în România (1947), prima dată s-a declanșat o campanie de presă împotriva chiaburilor, apoi, în ședința plenară a CC al PMR desfășurată între 3-5 martie 1949, s-a decis declanșarea colectivizării și luarea unor măsuri de constrângere a chiaburilor. Conform prim-secretarului de partid de atunci, Gh. Gheorghiu-Dej, pentru a se putea stabili apartenența la clasa chiaburilor trebuia avut în vedere: „(...) dacă are pământ, în ce regiune se află pămăntul, dacă mai posedă și alte mijloace de producție, câte și ce fel de mijloace de producție; ce cultivă; cât produce și cât duce din producție pe piață; dacă exploatează sau nu forță de muncă străină; dacă este sau nu exploatat de alții; mărimea familiei, precum și o serie de împrejurări locale care se puteau aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte. Însă decisiv este dacă exploatează sau nu forță de muncă străină și dacă este sau nu exploatat de alții; are sau nu mijloace de producție, câte și ce fel de mijloace de producție."Sarcinile suplimentare impuse chiaburilor au făcut necesară întocmirea listelor de chiaburi. Și din definiția lui Gheorghiu-Dej rezultă că era destul de complicat să se stabilească cine poate fi considerat chiabur, așa că subiectivismul - și adesea rea-voința - membrilor locali de partid și a conducătorilor Sfaturilor Populare s-a manifestat în întocmirea acestor liste. Conducerea de partid și de stat a exercitat de multe ori presiuni pentru ca numărul celor care erau considerați chiaburi să fie cât mai mare. În general, din 1949 și până în 1959, s-au întocmit anual liste de chiaburi, numărul chiaburilor fiind variabil, în funcție de situația politică și economică la data respectivă. Nu dispunem de date sigure la nivel național, iar în listele întocmite la diferite niveluri ale administrației sunt frecvente modificările, schimbările, ceea ce face dificilă stabilirea numărului exact al chiaburilor la o anumită dată.Practic, cineva putea fi declarat chiabur pentru următoarele motive: deținerea în proprietate a unor terenuri agricole mai mari, practicarea unor mici afaceri (proprietarii de batoze, de cârciumi, de mici prăvălii, de moară sau chiar ai unui cazan de țuică etc.), originea (așa-numiții „chiaburi de sertar"), starea materială generală mai bună în raport cu ceilalți săteni, folosirea unui salariat plătit, opinia politică exprimată (de ex. manifestarea nemulțumirii față de regimul comunist). De regulă, la etichetarea cu termenul de chiaburime era expusă pătura înstărită a satului, care practica mici afaceri; dispariția ei a însemnat întreruperea procesului de modernizare internă, organică a zonei rurale. La plenara din 3-5 martie 1949 s-au stabilit țelurile de ordin sociopolitic față de chiaburi: îngrădirea lor economică, micșorarea influenței lor sociale, excluderea lor din conducerea cooperativelor sătești. Îngrădirea economică s-a realizat prin cote și impozite mărite (cu cca 20-50%). Dacă chiaburii nu puteau să le satisfacă, erau citați în tribunale sub acuzația de „sabotaj economic", unde - în funcție de situația politică și economică de la acel moment - puteau fi condamnați la amendă, confiscarea averii, închisoare, muncă silnică sau deportare. Pe plan social Partidul Comunist a încercat instigarea unei „lupte de clasă" împotriva lor - la indicația partidului, membrii de partid și simpatizanții de la sate au început o campanie de discreditare a chiaburilor: pe gardurile lor au fost mâzgălite inscripții jignitoare, în gazetele de perete erau batjocoriți, în diferite chestiuni administrative erau discriminați negativ. Toate acestea erau secondate de o campanie de presă îndreptată împotriva lor. Chiar și în acest context, se cunosc mai multe gesturi de solidaritate practicate: consătenii i-au ajutat cu produse agricole la cote sau cu muncă fizică. Executarea celor numiți chiaburi în scopuri de intimidare a avut cel mai mare efect asupra comunităților rurale. De exemplu, în județul Mureș, pentru a înfrânge rezistența de trecere de la treierișul pe arie la colectivizare, se cunosc patru persoane considerate chiaburi care au fost executate: Kacsó István (Miercurea Niraj † 9 august 1949), Sántha József (Vădaș † 7 august 1949), Kiss István (Vadu † 20/21 iulie 1950), Nagy László (Curteni † 13/14 august 1950). În prima perioadă a colectivizării era o practică frecventă confiscarea bunurilor imobile (terenuri, casă, șură) de la cei etichetați drept chiaburi pentru gospodăriile colective nou înființate, pentru aceasta fiind nevoie fie de condamnarea lor pentru „sabotaj economic" și confiscarea averii, fie de expulzarea familiei și preluarea bunurilor „părăsite". În județele secuiești fenomenul a fost unul de proporții (cunoaștem 24 astfel de cazuri în județul Trei-Scaune, 12 în județul Ciuc, 10 în județul Odorhei, 53 în județul Mureș, toate petrecute până la jumătatea lunii octombrie 1950). În alte cazuri au fost constrânși să se înscrie în noile gospodării comune, apoi la inaugurarea gospodăriei sau după aceea erau excluși din gospodărie - fără animalele și inventarul agricol pe care le-au predat. Copiii celor calificați drept chiaburi erau excluși din instituțiile de învățământ superior sau nu se puteau înscrie la asfel de instituții. Există date și despre excluderea lor de la locul de muncă. Dar pe lângă modalitățile enumerate mai sus, chiaburii erau discriminați în viața de zi cu zi în diferite feluri. În 1952, măsurile luate contra chiaburilor au devenit instrumente utilizate în lupta internă din partid: Vasile Luca (Luka László), membru CC și ministru al finanțelor, a fost acuzat de către Gh. Gheorghiu-Dej că, din cauza măsurilor lui, între anii 1949-1951, chiaburii au plătit impozite prea mici și numărul gospodăriilor chiaburilor a fost micșorat artificial. După ce Luca a fost schimbat din funcție, la 21 aprilie 1952 au fost elaborate noi directive de bază în identificarea chiaburilor: erau considerați chiaburi acele persoane care au folosit anual mai mult de 30 de zile forță de muncă plătită. Ca urmare a acestei măsuri, a cresut numărul chiaburilor, apoi, după strângerea surplusului de cote obligatorii generat astfel, în toamna anului 1952 conducerea politică a scăzut numărul chiaburilor. În rezoluția ședinței plenarei din 19-20 august 1953 a CC al PMR s-a recunoscut faptul că unor gospodării ale chiaburilor le-au fost impuse cote și alte obligații prea mari și ilegale, rezultând o scădere a producției acestora, chiaburii lăsându-și pământul pârloagă sau abandonându-și gospodăriile. Pentru că asigurarea producției agricole era o prioritate, rezoluția a atras atenția organelor de execuție ca politica de „îngrădire" a chiaburilor să fie aplicată astfel încât ei să poată să-și îndeplinească obligațiile economice față de stat.Și în rezoluția ședinței plenare a PMR din 16-17 iulie 1956 a fost abordată situația chiaburilor. S-a decis că, în urma măsurilor de îngrădire îndreptate împotriva chiaburilor, precum și a „fărâmițării naturale a proprietății agricole", s-a micșorat numărul gospodăriilor chiaburilor și că aceștia participă la producția agricolă sub posibilitățile lor și din cauza „îngrădirii" prea stricte. Pentru contracararea acestei situații organele de partid au dispus relaxarea măsurilor de constrângere. Totodată, prin rezoluție s-a cerut reexaminarea listelor de chiaburi, scoaterea unora de pe aceste liste și s-a aprobat - condiționat - primirea copiilor de chiaburi în gospodăriile, întovărășirile și cooperativele agricole. Probabil sub influența revoluției din Ungaria din 1956, în a doua parte a anului - cel puțin în Ținutul Secuiesc - numărul chiaburilor a fost micșorat. O scădere treptată caracterizează și perioada de până la 1959. La 30 martie 1959 s-a interzis agricultorilor arendarea sau darea în parte a pământurilor, precum și folosirea forței de muncă străină. Acele terenuri pe care proprietarul nu a putut să le cultive trebuiau predate gospodăriilor colective sau întovărășirilor agricole, aceeași soartă având și terenurile agricole nelucrate, fără proprietar sau nedeclarate (HCM nr. 115/1959). Cei care nu respectau decizia erau amenințați cu Ordinul de confiscare a pămăntului. Din perspectiva rezoluției, celor care renunțau la „exploatare" (adică la cea mai mare parte a pământurilor și la utilizarea forței de muncă plătite) li se promitea că vor fi scoși de pe lista de chiaburi și că nu vor mai fi supuși niciunui fel de măsuri discriminatorii. Ca urmare a acestei hotărâri, 516 gospodării de chiaburi din Regiunea Autonomă Magiară au predat 8.856 ha teren; alte persoane din diferite categorii sociale au predat 1.891 ha.Odată cu aplicarea amintitei hotărâri a luat sfârșit întocmirea listelor de chiaburi, discriminarea celor considerați chiaburi, supunerea lor unor sarcini suplimentare, astfel fiind închis un capitol trist al istoriei sociale.