TRIMITE PRIN

Viaţa literară şi culturală maghiară a oraşului Sfântu Gheorghe până în anul 1945

Publicare: 2010-11-26
Autor: BARTHA Katalin Ágnes, BERDE Zoltán
Tradus de: SZÉKELY Zsuzsa
Categorie: literatură



Prima atestare documentară a oraşului datează din anul 1332, în 1461 este deja amintit ca oraş-târg (oppidium), iar în 1492, cu o anumită ocazie, într-un document de-al lui István Báthory, ca oraş privilegiat. Cele mai mari ravagii în istoria oraşului au fost cauzate de invazia tătarilor din anul 1658 şi de cea a turcilor din 1661. Cu ocazia organizării graniţei militare a Transilvaniei, la ordinul Mariei Tereza a devenit reşedinţa regimentului de husari.


Viaţa culturală a oraşului, care a cunoscut a nouă dezvoltare în cea de a doua jumătate a secolului XIX, are tradiţii foarte vechi: prima sa şcoală datează din anul 1668, Cazinoul local, a cărui bibliotecă a fost fondată în 1856, a fost înfiinţat în anul 1835. Cotitura în viaţa intelectuală a oraşului a fost generată de liceul înfiinţat în 1859 (care, ulterior adoptând şi numele protectorului şcolii, contele Imre Mikó, a devenit renumit în istoria învăţământului maghiar sub numele de Colegiul Reformat Székely Mikó) şi de Muzeul Naţional Secuiesc înfiinţat de d-na János Cserey, Emília Zathureczky. Iniţial, din 1879, acesta a fost găzduit de Colegiul Székely Mikó până în momentul în care a putut fi mutat în clădirea de astăzi a muzeului, proiectată de Károly Kós. În baza acordului încheiat în 1890 între Colegiul Székely Mikó şi Muzeul Naţional Secuiesc, paznicii de muzeu au provenit din rândul profesorilor colegiului. Această situaţie a rezultat din împletirea fructuoasă a celor două instituţii, fapt atestat de nume precum Ferenc László, directorul-paznic arheolog, care a câştigat un renume mondial prin descoperirea aşezământului preistoric de la Ariuşd sau directorul colegiului şi istoriograful Vilmos Csutak, care s-a manifestat şi în activitatea directorilor-urmaşi (János Herepei, László Szabédi, Zoltán Székely şi Ádám Kónya).


Presa locală înfiinţată după compromisul austro-ungar din anul 1867 este dovada creşterii interesului pentru literatură şi cultură: în 1874 ziarul Nemere (Nemira), înfiinţat cu patru ani mai devreme (1871) la Braşov, se mută la Sfântu Gheorghe (a fost desfiinţat în 1884, când numele său era deja Nemere Határszéli Közlöny [Nemira buletinul regiunii de frontieră]), ulterior, din 1883, aici apare ziarul Székely Nemzet (Naţiunea secuilor), care - în 1906 schimbându-şi numele în Székely Nép (Poporul Secui) - este unul dintre ziarele cu cea mai lungă viaţă din istoria presei maghiare din Transilvania (a apărut până în anul 1944). Între timp apar şi alte produse de presă în oraş: între 1875-1876 apare buletinul educaţional şi de învăţământ al lui József Málik, Székely Tanügy (Învăţământul secuiesc), care iniţial a fost buletinul oficial al cercurilor pedagogice din Sfântu Gheorghe şi Braşov, dar ulterior le atrage în cercul său de influenţă şi pe cele din Deva, Orăştie, Târgu Secuiesc şi Scaunul Odorhei. Începând din 1878, timp de câţiva ani apare de două ori pe săptămână Háromszék (Trei Scaune) (ziarul lui Gyula D. Veres), între 1885-1918 Háromszékvármegye Hivatalos Lapja (Gazeta oficială a comitatului Trei Scaune), din 1902 până cel puţin în 1904 săptămânalul social al lui Béla Vitályos Háromszéki Híradó (Jurnalul de Trei Scaune), iar între 1906-1909 ziarul Független Székelység (Secuimea independentă). Se pot găsi în istoria presei oraşului curiozităţi precum ziarul lui Manó Incze din Ghidfalău (şi tipărit la Sfântu Gheorghe) Gyakorlati Székelygazda (Gospodarul secui practic, cel puţin două numere în 1904) şi ziarul Katonalapok (Pagini militare), cu cel puţin două numere în 1917.


În presa locală din perioada interbelică, pe lângă ziarele Székely Nép (Poporul secui) şi Üzenet (Mesajul) (din 1937 Üzenet a sepsiszentgyörgyi református egyházközség tagjainak [Mesaj pentru enoriaşii Bisericii Reformate din Sfântu Gheorghe]), lansat în 1933 de către Biserica Reformată, cunoaştem numai iniţiative efemere precum ziarul de scurtă durată Haladás (Progresul) (1921-25), iniţiat de către Ernő Balás şi dezvoltat din pamfletul Világosság (Lumina) (1920, patru numere) în gazetă cooperatistă şi ulterior, după desfiinţarea acestuia în 1925, un nou ziar Nemere (Nemira, cu un singur număr).

Buletinul oficial al judeţului lansat în anul 1922, Gazeta Oficială a Judeţului Trei Scaune - Háromszékvármegye Hivatalos Lapja, este bilingv, între 1923-1925 acesta, sub numele de Gazeta, are doar un supliment în limba maghiară (Értesítő a Háromszékvármegye hivatalos lapjában megjelent közérdekű határozatok, rendeletek és közleményekről [Buletin informativ despre hotărârile, ordonanţele şi anunţurile de interes comun publicate în gazeta oficială a judeţului Trei Scaune]). Pe lângă acesta, în 1926, cu sprijin partidului român, o tipografie locală publică pamfletul de elogiere a prefectului cu o singură apariţie, intitulat Feltámadás (Învierea). Un deceniu mai târziu (în 1935-1936) apare săptămânalul Igazság (Adevărul), redactat de către György Ferenczy, care lansează atacuri fulminante la adresa sistemului Horthy şi a „iredentistului maghiar".


În cei patru ani de după cel de-al Doilea Arbitraj de la Viena, pe lângă ziarele Székely Nép (Poporul secui) şi Üzenet (Mesajul) - respectiv gazetele oficiale în limba maghiară ale comitatului - avem cunoştinţă doar despre două iniţiative de ziar: ziarul Hétfői Székely Nép (Poporul secui de luni) redactat de Ferenc Koréh (de fapt ziarul-supliment al Székely Nép), respectiv buletinul comitatelor Ciuc şi Trei Scaune intitulat Értesítő (Buletin informativ) (1942-43), publicat de Asociaţia Agricultorilor din Transilvania şi Asociaţia Agricultorilor din comitatul Trei Scaune, al cărei redactor a fost István Séra. Între 1941-44 apare Háromszékvármegye Hivatalos Lapja (Gazeta oficială a comitatului Trei Scaune) (şi ziarul suplimentar al acesteia, Háromszékvármegye Tűzrendészeti Értesítője [Buletinul informativ al pompierilor comitatului Trei Scaune], cu cel puţin un număr în 1942).


Tipografiile - în majoritate maghiare - care funcţionau în oraş în perioada interbelică publică în total 58 de cărţi; cele mai multe sunt publicate de Tipografia Jókai înfiinţată în 1883 (37 de titluri) şi de tipografia lui István Móricz (înainte de 1918 a funcţionat sub numele de Tipografia Kossuth) (15 titluri; de asemenea, din cele 15 produse de presă în limba maghiară 10 sunt publicate tot aici). Cea de a treia tipografie, Tipografia Siberstein, care a funcţionat între 1932-1948 publică puţine cărţi în limba maghiară. Nu avem date referitoare la cărţile publicate de tipografiile locale în cei patru ani de după cel de-al Doilea Arbitraj de la Viena. Ulterior, până în 1948, 25 de cărţi în limba maghiară sunt publicate în tipografiile din Sfântu Gheorghe (dintre acestea, 16 în Tipografia Jókai).


Cele mai însemnate colecţii de cărţi se află în biblioteca Muzeului Naţional Secuiesc şi în cea a Colegiului Székely Mikó. Încă de la înfiinţarea în 1875 a muzeului, biblioteca a reprezentat o importantă colecţie a acestuia. Aici se găseşte unul dintre cele mai importante monumente lingvistice maghiare, Codexul Apor.


Mişcarea amatorilor de artă şi teatrul au jucat un rol important în viaţa literară maghiară a oraşului Sfântu Gheorghe. Primele date referitoare la acest fapt le avem de la începutul secolului XIX: într-un articol al ziarului Magyar Kurír (Curierul maghiar) din 1819 este amintit faptul că deja în anul 1812, actorii maghiari din Cluj au fost în turneu la Baraolt şi Micloşoara - nu este exclus să fi fost cu această ocazie şi la Sfântu Gheorghe. Prima informaţie directă este din 1826: tot ziarul Magyar Kurír (Curierul Maghiar) relatează că actorii amatori ai oraşului au jucat o comedie „în sala domnului József Daczó". Pe urmă avem date despre spectacolele trupei lui Dávid Kilényi (joacă cu ei şi Kornélia Prielle) din 1844 şi al trupei lui Zsigmond Deési în 1853 la Sfântu Gheorghe. În 1856 joacă aici trupa lui Alajos Posonyi, în 1864 cea a lui Gusztáv Hubay şi a lui György Nyíri. Începând de aici se înmulţesc turneele companiilor de teatru mai mult sau mai puţin cunoscute: în 1879 Kornélia Prielle are din nou spectacol aici. În 1882 directorul de teatru István Bényei îl invită la Sfântu Gheorghe pe tragedianul popular al regiunii, György Molnár. În 1883 Gyula E. Kovács are de mai multe ori spectacole în oraş. La sfârşitul secolului, datorită interesului din ce în ce mai sporit atestat de date, oraşul a asigurat o sală permanentă şi corespunzătoare: noul teatru cu 450 de locuri, dotat cu două vestiare, cu o sală de spectacol, o garderobă şi o cafenea, a fost inaugurat la 14 ianuarie 1899 - cu contribuţia actorilor amatori locali. Deschiderea scenei era de 10 m, ceea ce indică faptul că aceasta era potrivită şi pentru o piesă de teatru cu mai mulţi actori. Mai târziu această „Sală de bal" - a treia sală permanentă de teatru din Transilvania după Cluj şi Dej - găzduieşte spectacolele diferitelor companii teatrale care vin în vizită aici.
După Primul Război Mondial, în pofida problemelor rezultate din situaţia minoritară, numeroase companii teatrale naţionale vin în vizită la Sfântu Gheorghe: în 1921 compania lui Miklós Ungvári, în toamna anului 1923 cea a lui Imre Fehér, din noiembrie 1926 cea a lui Gyula Ferenczy, în 1927 şi 1928, apoi în 1932, 1936 şi 1937 compania Teatrului Maghiar din Cluj, condusă de Jenő Janovics, respectiv Teatrul Thália. Între timp Károly Jódy şi Kálmán Battyán au stagiuni de mai lungă sau mai scurtă durată în oraş.


Este remarcabilă şi mişcarea amatorilor de teatru, în care un rol principal îl are Asociaţia Amatorilor, apoi, în perioada interbelică, Colegiul Székely Mikó, Căminul Meşteşugarilor şi Şcoala de Fete.
În anii de după cel de-al Doilea Arbitraj de la Viena, viaţa teatrală din Sfântu Gheorghe este definită de prezenţa continuă a companiei Teatrului Ţinutului Secuiesc, condusă iniţial de către Kálmán Battyán, apoi de către Ferenc Krémer şi Gyula Thuróczy. Din rândul repertoriului bogat de piese jucate aici merită menţionate spectacolele Bánk bán (Banul Bánk) din 12 septembrie 1942, Hamlet din 24 septembrie 1942, Az ember tragédiája (Tragedia omului) din 13 octombrie 1942, iar din stagiunea din 1943 piesa lui János Kodolányi Földindulás (Cataclismul), a lui Zsigmond Móricz Nem élhetek muzsikaszó nélkül (Nu pot trăi fără muzică) şi a lui Zsolt Harsányi Bolond Ásvayné (Nebuna Ásvayné).


Viaţa muzicală a oraşului Sfântu Gheorghe este şi ea bogată în evenimente. În 1921 se înfiinţează Ansamblul Coral Maghiar, care numai în primul deceniu de activitate a concertat în faţa publicului de mai bine de 100 de ori.


Înainte de secolul XX, puţini scriitori au trăit în Sfântu Gheorghe. Dintre aceştia sunt de menţionat Berta Kelemenné Zathureczky şi Etelka Kamenyiczky, care a publicat sub numele de Éva Ádám. Situaţia s-a schimbat întrucâtva în perioada interbelică, când putem deja aminti nume precum: Ilona K. Hamar, Károly Keresztes, Samu Konsza, Ferenc Koréh, Endre Lékey (István Keresztes), Anna K. Seprődi, Mátyás Szalay sau Béla Sz. Szász, iar din perioda de după 1944 György Elekes, Ernő Holló, Ádám Kónya, Sándor Sombori (Salamon), Ernő Tompa, Dániel Veress, respectiv pe József Izsák şi László Szabédi, care au trăit aici o perioadă scurtă.


În paralel cu beletristica şi literatura ştiinţifică câştigă teren. Publicaţiile de specialitate ale Muzeului Naţional Secuiesc au fost semnificative în anii 1880 datorită lucrărilor lui Géza Nagy. Un eveniment semnificativ al perioadei de până în anul 1944 a fost aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Muzeului Naţional Secuiesc (15 septembrie 1929), ocazie cu care Muzeul a publicat şi un volum omagial bogat în conţinut.


Activitatea de culegere de literatură populară şi de artă populară are tradiţie foarte veche în Sfântu Gheorghe. Primul care a început să culeagă a fost Tamás Vass, profesorul Colegiului Mikó încă la sfârşitul secolului XIX, apoi această tradiţie a fost continuată de către Samu Konsza. Pe lângă întemeietorul muzeului, Csereyné, în primul rând trebuie menţionate nume precum Márton Balázs, József Huszka, Ferenc László sau Lajos Roediger, care s-au angajat pentru cartografierea cât mai precisă a regiunilor Ţinutului Secuiesc din punct de vedere etnografic. Însă doar o parte dintre aceste culegeri au văzut lumina zilei în volumele Literatura populară din Trei Scaune (Bucureşti, 1957) şi A szegény ember kincse (Comoara omului sărac) (Buc. 1896). Din anii 1950 se remarcă activitatea de culegere a lui Ernő Albert, care la rândul lui a contribuit la accesibilizarea valorilor folclorice ale regiunii Trei Sacaune (Háromszéki balladák [Balade din Trei Scaune] 1973; Édesanyám sok szép szava [Multe cuvinte frumoase ale mamei mele] 1989; Boszorkányos dolgok [Lucruri vrăjitoreşti] 1995) şi s-a preocupat şi de alte aspecte ale vieţii populare din Trei Scaune (Rigó és madár. Egy gyimesi csángó család élete [Sturz şi pasăre. Viaţa unei familii de ceangăi din Ghimeş] 1995; Sok szép cigánylány [Multe ţigănci frumoase], 1998).


Viaţa literară din Sfântu Gheorghe - deşi ocazional - a fost fără îndoială îmbogăţită de legăturile scriitorilor însemnaţi cu oraşul şi regiunea acestuia. Astfel, experienţa oraşului lasă urme şi în opera lui Jókai Mór, respectiv a lui Mikszáth Kálmán.


Seratele literare, care se organizau deja la sfârşitul secolului XIX, fac parte din viaţa culturală a oraşului. Însă evenimentele literare capătă o importanţă însemnată după Tratatul de la Trianon: astfel, întâlnirile cu publicul ale scriitorilor Elek Benedek (1923), Mária Berde (1923), Rózsa Ignácz (1941, 1943), Károly Kós (1929), Sándor Makkai (1933, 1934), László Mécs (1933, 1942) Zsigmond Móricz (1942), István Sinka (1942), László Tompa (1929), Albert Wass (1944) şi ale altora au fost evenimente importante în viaţa oraşului. Din rândul dramaturgilor au vizitat oraşul şi personalităţi ilustre, precum László Németh sau Endre Illés.



Bibliografie selectivă





Discuţie