TRIMITE PRIN

Cronica secuiască din Ciuc

Publicare: 2010-10-05
Autor: HERMANN Gusztáv Mihály
Tradus de: HERMANN Gusztáv Mihály



Cronica secuiască din Ciuc. Primul exemplar cunoscut al cronicii este datat la Şumuleu-Ciuc, din 1796. El a fost scos la iveală de către Farkas Nepomuk János, pe atunci parohul deja pensionar al localităţii. Parohul a făcut menţiunea că l-a copiat după un manuscris din 1695, acesta fiind la rândul său o copie fidelă a originalului din 1533. Cronica îi prezintă pe secui - aidoma ungurilor - ca descendenţi ai hunilor, făcându-se aluzie la străvechea lor organizare gentilică, a cărei structură mai era funcţională şi în Evul Mediu, în tehnica desemnării unor dregători. Se mai spune că până în secolul al XI-lea secuii erau conduşi de către „rabonbanul suprem" (főrabonbán), desemnat prin liberă alegere, care-şi avea curtea în cetatea de pe dealul Budvár de lângă Odorheiu Secuiesc, cetate construită de către Buda, fratele regelui Attila. Aici se întrunea Sfatul războinicilor secui, adunare populară cu ocazia căreia rabonbanul suprem judeca pricinile în care erau implicaţi supuşii săi şi făcea publice noile legi.

 

Tot aici erau păstrate însemnele puterii sale, printre care un potir sacral din coajă de cocos, cu învelitură de argint, pe care suveranul îl folosea la prezentarea jertfelor. La venirea hunilor (!), conduşi de către Árpád, aceştia vor fi întâmpinaţi de rabonbanul Zandirham, care va înmâna căpeteniei noilor-veniţi cele şase legi fundamentale ale secuilor, legi însemnate pe piatră, ce vor fi însuşite prin jurământ de către oştenii unguri. De la acel moment cronica se ocupă de istoria descendenţilor familiei lui Zandirham.


Cronica s-a răspândit în primă fază sub formă de manuscris (Szádeczky Lajos avea cunoştinţă în 1905 de opt exemplare, Endes Miklós, într-o lucrare rămasă nepublicată, provenind de prin 1940, pomeneşte alte trei, iar Deé Nagy Anikó atrăgea atenţia în 1999 asupra existenţei încă unui exemplar), dar sunt cunoscute şi mai multe variante de epocă traduse în limba maghiară. Prima dată a fost publicată în 1818, în culegerea de documente a lui Kilyéni Székely Mihály. Autenticitea ei a fost contestată imediat după apariţie; printre adepţii ei s-a numărat şi Aranka György (nelipsit nici el de îndoieli), care a tradus-o în maghiară, plănuind şi editarea ei.


A fost publicată în 1886 în traducere maghiară, într-o ediţie critică pe care o datorăm lui Nagy Géza. Criticii izvoarelor - bazându-se pe studiul publicat în 1905 de către Szádeczky Lajos - consideră cronica un fals, un document contrafăcut de tânărul Sándor Zsigmond, un nobil din părţile Ciucului. Alţii, însă, îl consideră pe acesta din urmă de o vârstă mult prea fragedă la vremea respectivă, pentru a putea fi unicul ei autor. Szádeczky însuşi considera că el „a profitat şi de ajutorul altora". Un suspect ar fi colegul şi ruda lui Sándor Zsigmond, Kilyéni Székely Mihály, primul editor al cronicii; apoi „tânărul deosebit de înzestrat", şcolit la iezuiţi, Halmágyi István de Etfalva, care o luase de soţie pe Sándor Jozefa, verişoara presupusului autor, familiile cumnaţilor săi (Zöld, Lázár, Nagy) fiind toate prezente în cronică. Pe lista de suspecţi a lui Szádeczky mai apare numele lui Némethi József, parohul bisericii din Cârţa, despre care ştim că era un cercetător devotat al descendenţei hunice a secuilor. A mai rămas de amintit Cseke József, cancelist gubernial în 1796, în a cărui operă scrisă în 1785 despre „comorile ascunse ale Ardealului" apar - ca în paginile cronicii - cetăţile Bondvára, Zethavára, Budvára, apoi Abaţia Gumez sau Gymes.


Disputele aprinse legate de autenticitatea cronicii s-au ţinut lanţ de la apariţia acesteia până la începutul secolului al XX-lea. Printre adepţii şi apărătorii autenticităţii sale îi putem remarca pe Orbán Balázs, Szilágyi Sándor, Szabó Károly şi Jakab Elek. După apariţia în 1905 a studiului crititc al cărui autor era Szádeczky, cercurile academice au considerat disputa ca şi încheiată, însă ea se reaprinde în presă din vreme în vreme. În zilele noastre a crescut din nou tabăra adepţilor extraprofesionali ai cronicii, iar potirul de cocos „al rabonbanilor" a devenit obiectul unui veritabil cult ieşit din comun.
Astăzi, caracterul fals al cronicii nu mai poate fi contestat.

Argumentele în acest sens sunt: 1. cadrul oarecum decameronesc al întocmirii ei, 2. lipsa izvoarelor autentice analoge din Secuime, cu privire la epocile prezentate pe paginile ei (epoca migraţiilor, epoca medie timpurie), 3. analiza critică a textului, absurdităţile sale filologice, 4. inconsecvenţele, contradicţiile şi anacronismele istorice, 5. mărturiile total diferite ale izvoarelor arheologice, 6. cronica nu se încadrează nicidecum în pretinsa epocă a redactării sale (1533), pe când în vremea apariţiei sale (la turnura secolelor XVIII-XIX) falsificarea documentelor istorice era la mare modă.



Bibliografie selectivă



Nagy Géza, A csíki székely krónika, în „Székely Nemzet", 1886. nr. 140-169. (Ediţia critică adnotată a cronicii, cu studiu introductiv.);
Szádeczky Lajos, A csíki székely krónika, Bp., 1905.; Idem, Még egyszer a csíki székely krónikáról, Bp., 1911.;
Jósa János, Csíki székely krónika, Szamosújvár, 1910.; Idem, Felelet Dr. Szádeczky Lajos egyetemi tanár úrnak „Még egyszer a csíki székely krónikáról" című akadémiai székfoglaló felolvasására, Szamosújvár, 1912.;
Pataki József, Legenda és valóság. A csíki székely krónikáról, în „Korunk", 1970, nr. 4. pp. 506-510.;
Szőcs János, A székely krónika, Sándor Zsigmond és más atyafiak, în Csíki Székely Krónika. Csíkszereda, 2000, pp. 12-19.;
Pentru istoricul disputei: Hermann Gusztáv Mihály, Az eltérített múlt. Oklevél- és krónikahamisítványok a székelyek történetében, Csíkszereda, 2003, pp. 73-182.



TAGURI

secui, cronică


Discuţie