TRIMITE PRIN

Memorialistica din Transilvania

Publicare: 2010-10-05
Autor: FEHÉR Andrea
Tradus de: FEHÉR Andrea



În Transilvania secolului al XVI-lea, pe lângă scrierile redactate în limba latină apare o nouă formă a naraţiunii: memorialistica. Memorialistica, suma scrierilor care se construiesc în jurul unor reprezentări istorice şi personale, înglobează pe lângă adnotările succinte din calendare ori registre de socoteli, cronica, diarium şi jurnalul, dar şi lucrări de mare anvergură precum sunt memoriile sau autobiografiile. La baza acestor opere se poate surprinde dorinţa individului de a nara istoria din ipostaza martorului obiectiv, de a se justifica şi de a rememora cele mai importante aspecte privind istoria principatului, în general, precum şi cea individuală, în particular. În ceea ce priveşte tematica abordată în aceste naraţii, viziunea istorică este dominantă, reprezentarea individului fiind un aspect secundar şi realizat, de obicei, prin motivarea rolurilor sociale, politice şi ecleziastice îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. Naraţiunile care vizau un public bine definit (cronicile) au fost editate încă în decursul vieţii autorilor. Cele cu caracter intim (memorii şi autobiografii) au fost răspândite sub formă de manuscrise. Deşi autorii acestora nu şi-au propus (sau cel puţin nu în mod direct) mediatizarea lucrărilor, acestea au avut un aport major în dezvoltarea memorialisticii ardelene.


În Transilvania, în decursul a trei secole (mijlocul sec. al XVI-lea - începutul sec. al XIX-lea) avem cunoştinţă despre 387 de izvoare narative, dintre care 130 au fost redactate în limba maghiară: 27 de cronici, 3 istorii, 54 de diarium şi însemnări, 21 de memorii şi 25 de autobiografii. [1]


Cronicile din Transilvania (atât cele scrise în versuri, cât şi cele în proză) urmează tradiţia celor latine. Aşadar era de neconceput ca scribul să-şi noteze în interiorul lor reflecţiile individuale, să înlocuiască ceea ce numim grand recit cu observaţiile sale umile. Exprimarea problemelor existenţiale, în mod firesc, a rămas în afara a ceea ce se definea ca fiind „notabil". Astfel, cronicile timpurii (lucrările lui Gáspár Heltai, Sebestyén Borsos şi Ferenc Nagy Szabó ori István Székely) sunt caracterizate prin naraţiuni neutre. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, însă, s-au schimbat canoanele scrisului, astfel încât a devenit posibil ca autorii să povestească din ipostaza de participant activ, desigur păstrând cu rigurozitate cronologia evenimentelor petrecute. Aici am putea aminti cronica clujeană al lui Bálint Segesvári, precum şi lucrarea arhivarului princiar János Szalárdi.


Jurnalele prezintă, în ceea ce priveşte structurarea informaţiilor, caracteristici comune cu cronicile. Până când, însă, în cazul cronicilor, anul calendaristic devine unitate atât a scrisului, cât şi a celor scrise, jurnalele au fost completate de la o zi la alta. Astfel, individul şi-a notat ideile zilnic, cu menţionarea datei exacte, lucrarea sa fiind scutită în acest mod de o viziune de perspectivă. Dorim însă să atragem atenţia asupra faptului că sensul termenului de jurnal utilizat azi şi consacrat încă de la romantism (intim, subiectiv şi confidenţial) nu reprezintă dintotdeauna particularităţile genului. Jurnalul premodern se asemăna cu registrele de socoteală, cu inventarele şi îndeplinea în primul rând rolul unei cărţi de amintire, adică s-a născut din necesităţi practice.


Precum rezultă din informaţiile oferite de repertoriul întocmit de către cercetătorii Crăciun şi Ilieş, jurnalul se dovedeşte a fi genul cel mai des utilizat în cadrul naraţiunilor ardelene. Avem cunoştinţă despre jurnale compuse din câteva file care conţineau însemnări cu privire la evenimente majore de interes comun (cum este şi cazul memoriilor clujene redactate de János Linczig, Ferenc Szakál Barth, György Vízaknai). Există şi jurnale care nu respectă întocmai ordinea cronologică (adnotările lui Lestár Gyulafi), care au fost ţinute cu ocazia unor călătorii, peregrinări academice (Ferenc Pápai Páriz, György Vízaknai B., István Halmágyi), ori în timpuri incerte de criză internă, cum ar fi adnotările generate de izbucnirea răscoalei conduse de Horea (András Kiss şi Ferenc Domokos, Sándor Bajesdi Vitán, Borbála Götffy).


În secolul al XVIII-lea avem însă jurnale de mari dimensiuni, completate zilnic. Printre acestea se numărără jurnalul sibian al lui István Wesselényi, cele redactate de către membrii familiei Vass de Ţaga, dar şi jurnalul lui László Székely, care cuprinde notări pe mai multe decenii.


Memoriile (scrieri de ţinut minte, lucruri memorabile) au fost redactate de către persoane ajunse la maturitate, aflate de obicei spre sfârşitul vieţii. Rememorarea evenimentelor nu se realiza spontan şi detaşat, precum în cazul jurnalelor ori al cronicilor, fiindcă actul memorării nu mai era unul neutru. Povestitorul caută să reflecteze asupra evenimentelor din viaţa sa din ipostaza celui care deja cunoaşte consecinţele faptelor sale, astfel că memoriile sale sunt într-o oarecare măsură distorsionate, în pofida faptului că autorul îşi manifestă, fără excepţie, năzuinţa de a relata doar întâmplări autentice.
Deşi prin denumire ne trimit cu gândul la cu totul alte genuri, în această categorie se integrează şi Istoriile lui Mihály Cserei, cele ale lui Farkas Bethlen, continuate mai apoi de József Dienes Hermányi, dar şi operele retrospective redactate de către cei doi reprezentanţi ai nobilimii catolice, Gáspár Kornis şi Péter Apor. Însă odată cu schimbările survenite pe plan politic la începutul secolului al XVIII-lea se pot observa primele semne de detaşare de elementul istoric. Naraţiile coerente, plasarea istoriei individuale în contextul celei colective vor fi cu timpul înlocuite cu adnotări fragmentate, elementele anecdotice prezentând dinamismul vieţii cotidiene ardelene. Sub asemenea semne au fost scrise lucrările lui György Rettegi sau ale lui Hermányi. Memorialistica din secolul următor prezintă interes mai ales pe plan literar (spre ex. Miklós Jósika, Farkas Bolyai sau Miklós Wesselényi).


Autobiografiile (descrierea vieţii sale de către sine, descrierea scurtă a vieţii sale) constituie un caz excepţional în rândul memorialisticii. Acestea sunt considerate a fi un gen introvertit, în care accentul cade pe prezentarea vieţii individuale şi îndeosebi pe istoria personalităţii autorului. Însă, în cazul memorialisticii ardelene, aceste elemente nu se realizează nicidecum prin neglijarea percepţiei istorice (vezi Tamás Borsos şi Péter Bod), chiar mai mult, unele au fost redactate cu scopul de a legitima o carieră sau o întreagă existenţă, cum sunt autobiografiile lui Miklós Misztótfalusi şi István Daniel. În mod cert, cele mai cunoscute autobiografii din Transilvania aparţin autorilor János Kemény, Miklós Bethlen şi Kata Bethlen.

 

[1] Crăciun I., Ilieş A., Repertoriul manuscriselor de cronici interne privind istoria României. Sec. XV-XVIII, Ed. Academiei, 1963.



Bibliografie selectivă



Bartoniek Emma: Fejezetek a XVI-XVII. századi magyarországi történetírás történetéből. Budapest, 1975.
Bitskey István: Eszmék, művek, hagyományok. (Tanulmányok a magyar reneszánsz és barokk irodalomról). Debrecen, 1996.
Gyenis Vilmos: Emlékirat és anekdota: In Itk. 1970/3.
Gyenis Vilmos: A korai emlékírás és a barokk. MTA I. OK, 1979.
Kemény Katalin: Erdélyi emlékírók: In Erdélyi Múzeum, 1932/41.
Kovács Kiss Gyöngy: A Habsburg uralom erdélyi kiteljesedésének folyamata a korabeli magyar emlékirodalom láttatásában. Eme, Kolozsvár, 2000.
Máté Károly, A magyar önéletírás kezdetei (1585-1750), Pécs, 1926.
Szávai János: Az önéletírás. Budapest, 1978.
Tarnóc Márton: Erdély művelődése Bethlen Gábor és a két Rákóczi György korában. Budapest, 1978.
Veress Dániel: A bölcsőhely parancsai. Szemelvények a hazai magyar emlékiratirodalomból. Budapest, 1978.



TAGURI




Discuţie