TRIMITE PRIN

Activitatea lui Kelemen Lajos

Publicare: 2010-10-11
Autor: SIPOS Gábor
Tradus de: MEISTER Róbert
Categorie: istorie



Arhivarul şi istoricul Kelemen Lajos s-a născut la 30 septembrie 1877 la Târgu-Mureş într-o familie de funcţionari unitarieni din mica nobilime. A terminat învăţământul secundar la Colegiul Reformat din oraşul său natal, unde a început să manifeste interes pentru istorie. Pentru prima dată a publicat surse istorice în perioada când era elev la gimnaziu. A dat bacalaureatul în 1896, după care s-a înscris la Facultatea de Istorie-geografie a Universităţii Ferenc József din Cluj. Dintre profesori, Szádeczky-Kardos Lajos l-a implicat în cercetarea arhivistică, iar Gergely Sámuel în publicarea surselor istorice; astfel, acest tânăr cunoscător de latină medievală şi paleografie a absolvit ca specialist bine pregătit în 1900. Deşi de la început a fost atras de cercetarea istorică, în locul doctoratului şi-a finalizat studiile universitare prin examene de specializare în pedagogie. Din ianuarie 1902 a lucrat în biblioteca proprietate comună a Societăţii Muzeului Ardelean şi a Universităţii din Cluj, prima dată la Secţia carte veche maghiară, apoi la Secţia de manuscrise.


Materialul Secţiei de manuscrise s-a îmbogăţit considerabil mai ales datorită Societăţii Muzeului Ardelean. Conform cutumelor din epocă, în această secţie s-a păstrat şi materialul arhivistic, până când - în anul 1904 - cantitatea arhivelor familiale depuse pentru păstrare a impus separarea celor două colecţii. Odată cu această separare a pornit formarea unei arhive moderne, proces în care bibliotecarul Kelemen Lajos a jucat de la început un rol important, deoarece, prin cercul mare de cunoştinţe şi prin publicistica sa, a conştientizat importanţa păstrării arhivelor familiale şi personale într-o colecţie constituită pentru acest scop.


Cum formarea sa ca bibliotecar a tot întârziat, din septembrie 1907 s-a angajat ca profesor de istorie-geografie la Colegiul Unitarian din Cluj. De-a lungul carierei sale de profesor, timp de mai multe decenii, a trezit interesul şi stima mai multor generaţii de discipoli faţă de vestigiile palpabile ale trecutului: înscrisuri vechi, cărţi, monumente. În 1908 a fost ales secretar al Societăţii Muzeului Ardelean şi astfel a putut continua într-un cadru oficial îmbogăţirea colecţiei arhivistice a acestei instituţii. În publicaţiile sale se referea permanent la valorile inestimabile provenite din arhivele familiale depuse în Arhivă, iar ca rezultat al acestei munci de conştientizare permanente arhiva muzeului a devenit într-adevăr o arhivă transilvană de dimensiuni considerabile: colecţia, numărând iniţial 40.000 de piese, a crescut într-un deceniu şi jumătate la mai mult de 500.000. Arhiva ocupa etajul doi al Bibliotecii Unversitare finalizate în 1908, iar la mutarea şi aranjarea ei a participat şi Kelemen Lajos.


În timpul invaziei româneşti din1916 a luat parte la transportarea la Budapesta a pieselor valoroase din colecţiile bibliotecii şi ale arhivei; tot el a fost acela care, după doi ani, a asigurat repatrierea lor integrală. A contribuit şi la salvgardarea valorilor muzeale ale diocezelor aflate pe teritoriile periclitate.
Din aprilie 1918, secretarul asociaţiei a demisionat din funcţia de profesor, ajungând - în fine - să conducă arhiva, în dezvoltarea căreia a avut un rol definitoriu. În luna mai a anului următor, când Consiliul Dirigent român a preluat Universitatea şi biblioteca, Kelemen Lajos, la fel ca toţi colegii lui, a rămas la datorie. Ca urmare a faptului că în 1920 a depus jurământul, a activat pe mai departe la Secţia arhive ca funcţionar de stat - având şi împuternicirea proprietarului arhivei: Societatea Muzeului Ardelean. Singur, lipsit de ajutoare, gestiona materialul arhivistic, servea cercetătorii, iar la cerere, după o muncă temeinică de documentare, dădea informaţii şi referinţe istoricilor, dar şi scriitorilor (Lukinich Imre, Balogh Jolán, Silviu Dragomir, Bíró József, Móricz Zsigmond). Cum - fără ajutoare - nu putea organiza modern, sistematic arhiva, care a ajuns la dimensiuni considerabile, aceste informaţii erau facilitate doar de memoria sa prodigioasă. La presiunile conducerii româneşti a Universităţii, a trebuit să demisioneze din funcţia de secretar al Societăţii Muzeului Ardelean, dar şi-a continuat această activitate ca suplinitor - până în iulie 1927.


În perioada interbelică, pe lângă publicarea de surse istorice, de genealogie şi de istoria artei - a pus un accent deosebit pe publicarea unor lucrări de popularizare a istoriei. Acestui scop îi serveau şi itinerariile de prezentare a monumentelor şi a istoriei oraşului, a monumentelor funerare din Házsongárd sau prelegerile istorice pe diverse teme, urmate de vizite la arhivă. Din 1925 a coordonat şi a condus munca de copiere a documentelor arhivei, realizată de către studenţii de la Facultatea de Teologie Reformată, a ajutat le cercetarea surselor istorice, confruntând diverse documente, a predat la Academia Teologică Unitariană şi la Seminarul Catolic de Băieţi Sfântul Iosif.


În sfârşit, în anul 1936 a primit un ajutor specializat în persoana lui Szabó T. Attila, care, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la naştere, i-a oferit bibliografia întregii sale activităţi. În 1938 Academia de Ştiinţe din Ungaria l-a ales, cu unanimitate de voturi, membru extern.


S-a pensionat în anul 1938, fără ca acest lucru să aducă o schimbare radicală în activitatea sa. De acum vizita - în mod regulat - arhiva în calitate de cercetător. David Prodan - succesorul lui - , precum şi cercetătorii îi cereau în continuare sfaturile.


A fost reactivat după cel de-al doilea Tratat de la Viena, Ministerul Culturii numindu-l „director general de muzeu şi arhivă". A crescut şi numărul de colaboratori; cu ajutorul tinerilor Jakó Zsigmond, Deák Imre - şi al altora - a început organizarea materialului arhivistic şi întocmirea repertoriilor. Directorul general Kelemen, folosindu-şi cunoştinţele şi experienţa, a fost de mare ajutor în această activitate de modernizare a arhivei. Dorind să-şi concentreze puterea pentru munca din muzeu şi arhivă, a refuzat chiar o catedră universitară (ar fi trebuit să predea istoria Transilvaniei). A participat, în schimb, la activităţile Institutului Ştiinţific Transilvan (Erdélyi Tudományos Intézet), alcătuind planul de editare a unei serii de surse istorice care ar fi trebuit să numere 100 de volume. În 1942 a fost pensionat din funcţia de director general, dar a funcţionat în continuare, pe baza unui mandat, până în 1944, când a fost pensionat definitiv.


În această periodă, ca urmare a redobândirii încrederii societăţii maghiare în corectitudinea custodiei colecţiilor muzeistice, colectarea pieselor de arhivă a cunoscut un mare avânt. Directorul Kelemen a popularizat importanţa adunării documentelor cu caracter istoric într-o colecţie publică. În 1944, a coordonat munca de salvare a celor mai valoroase piese de arhivă şi depunere a lor în subsolul Bisericii Piariste.


Din 1945, a lucrat ca cercetător în arhivă - şi pentru că a avut doar o pensie (greşit calculată) mizeră, chiar şi pentru această perioadă a pauperizării generale - a acceptat şi munca de copist. Mai mult, cenzura comunistă i-a refuzat apariţia unui volum omagial la împlinirea vârstei de 70 de ani. Studiile care ar fi trebuit să constituie acest volum au putut apărea doar câte unul, separat, în Caietele Erdélyi Tudományos Intézet, în 1947. Numărul 1-4 al revistei Erdélyi Múzeum, cu portretul savantului şi cu un laudatio scris de Tavaszy Sándor, a fost oprit de la difuzare - doar câteva exemplare au scăpat de moara de hârtie.


După etatizarea colecţiilor Societăţii Muzeul Ardelean (1950), arhiva a rămas în noua locaţie de după război - în aripa posterioară a palatului Bethlen-Nemes (str. Kogălniceanu), funcţionând sub numele de Arhiva Secţiei de Istorie a Academiei Române, Filiala din Cluj. Kelemen Lajos şi-a continuat munca de cercetare, înconjurat de discipoli, dar vizita des şi Arhivele Statului sau Arhiva Bisericii Untariene. Ca urmare a delimitării sale de ideologia epocii, în anii '50 i-au apărut doar trei scrieri mai scurte, dintre care două în publicaţiile bisericii sale. O binemeritată satisfacţie a constituit pentru Kelemen Lajos volumul omagial reprezentativ, cu titlul Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének nyolcvanadik évfordulójára, apărut la 80 de ani de la naşterea sa. La fel a fost şi gestul Academiei de Ştiinţei din Ungaria, care, în locul calităţii de membru extern, i-a acordat în 1962, titlul de membru deplin.


S-a îmbolnăvit în ianuarie 1961, fiind tratat la pat, timp de doi ani, la clinica de ortopedie. Aici şi-a scris memoriile din tinereţe. A încetat din viaţă la 29 iulie 1963. A fost înhumat în cimitirul Házsongárd.
Caracteristica majoră a activităţii sale de istoric a fost faptul că se baza întotdeauna pe surse istorice, pe date arhivistice concrete, pe observaţii de teren, ajungând la descrieri ale interconexiunilor largi în studiile sale de istoria artei, de genealogie, de istorie locală, de heraldică, de istoria cărţii şi a arhivelor. Având o cultură vastă, în scrierile lui a valorificat, pe lângă sursele arhivistice, date şi teze ale etnografiei istorice, ale istoriei limbii. Scrierile sale - în majoritatea lor - apăreau în publicaţii destinate publicului larg şi nu în reviste de specialitate, lipsind deci notele de subsol, iar referirile la surse fiind cuprinse în text. În scrierile de istoria artei împletea cu succes analiza de stil cu datele asupra monumentului sau obiectului în cauză, cu referinţele la contextul epocii în care au fost create.
Opera de căpătâi a vieţii sale este - fără îndoială - înfiinţarea Arhivei Societăţii Muzeul Ardelean. Printr-o muncă asiduă, de aproape o jumătate de secol, a salvat - poate chiar în ultima clipă - arhivele familiale ale unor organizaţii şi instituţii, întemeind arhiva de o rară bogăţie a maghiarimii din Transilvania, izvor al unor cercetări contemporane de etnografie. Cea de-a doua caracteristică a activităţii sale de arhivar, pe lângă contribuţia la dezvoltarea colecţiilor, a fost munca de asigurare generoasă de informaţii. O mare parte din vasta sa corespondenţă este axată tocmai pe acest aspect.
Volume de autor: Kolozsvári Kalauz (Kolozsvár/Cluj 1902, plus două reeditări), Az Erdélyi Múzeum Egyesület múltja és jelenje (ibidem. 1909), Újabb adattár a vargyasi Daniel-család történetéhez (ibidem. 1913), Hermányi Dienes József emlékiratai (ibidem. 1925), Báró Bánffy Jánosné Wesselényi Jozefa emlékirata 1848-49-es élményeiről (ibidem. 1931 ). Bibliografia lui, cuprinsă în volumul omagial din 1957, conţine peste 400 de titluri. A redactat operele sale complete în 1957, dar apariţia volumului a fost din păcate amânată; totuşi, din textul redactat de el, o selecţie a fost publicată de către Benkőné Nagy Margit la editura Kriterion (Művészettörténeti tanulmányok. I. Bukarest 1977, II. ibidem. 1982). La aceeaşi editură au fost publicate şi scrierile sale care nu au fost incluse în cele două volume apărute anterior, sub îngrijirea lui Sas Péter (Művelődéstörténeti tanulmányok. I. Kolozsvár 2006. II. ibidem. 2009).



Bibliografie selectivă



Csetri Elek: Kelemen Lajos (1877-1963). In: Hivatás és tudomány. Az Erdélyi Múzeum-Egyesület kiemelkedő személyiségei. Szerk. Kovács Kiss Gyöngy. Kolozsvár 2009. 243-282.
Sas Péter: Erdély legendás levéltárosa. Kelemen Lajos és az erdélyi magyar tudományosság. Budapest 2009.
Jakó Zsigmond: Kelemen Lajos (1877-1963). In: Társadalom, egyház, művelődés. Tanulmányok Erdély történelméhez. Budapest 1997. 417-431.



Discuţie