TRIMITE PRIN

Episcopia Transilvaniei în Evul Mediu

Publicare: 2010-11-09
Autor: HEGYI Géza
Tradus de: GÁL Réka
Categorie: istorie



Noţiunea de „episcopat" (episcopatus) poate fi folosită în trei sensuri: pe de o parte înseamnă dieceza ca şi diviziune administrativ-teritorială a bisericii (1), pe de altă parte demnitatea de episcop şi drepturile, veniturile şi proprietăţile aferente acesteia (2), şi în sfârşit deţinerea funcţiei de către anumite persoane (3).


1. În literatura istorică de specialitate organizarea diecezei catolice din Transilvania este legată în general de numele regelui maghiar Ştefan (I) cel Sfânt, deşi acest lucru poate fi dedus doar din surse indirecte (legenda maior a lui Ştefan şi vestigiile arheologice de la Alba Iulia). În opinia majorităţii decisive a cercetătorilor, întemeierea a avut loc probabil în 1009, după înfrângerea voievodului (gyula) Transilvaniei (1003), în perioada vizitei legatului papal Azo în Ungaria, şi tot mai puţini sunt cei care susţin în continuare teza constituirii acesteia în epoca lui Ladislau (I) cel Sfânt sau la începutul secolului al 12-lea. Cel mult numai stabilirea sediului diecezei la Alba Iulia se datează în ultimul trimestru al secolului al 11-lea, când în sursele scrise apare numele lui Franco, episcop (1075-1081) de Alba (Bellagradensis) şi în preajma anului 1090 se ridică prima catedrală, cu trei nave, în locul căreia, în perioada domniei lui Andrei al II-lea, a fost construită catedrala de azi. Numele diecezei - contrar uzanţei europene - s-a consolidat într-o formă ce nu se referă la sediul episcopal, ci la provincie. Cel târziu de la a doua jumătate a secolului al 12-lea s-a aflat sub jurisdicţia mitropolitană a arhiepiscopului de Kalocsa.


Iniţial a cuprins întregul bazin al Transilvaniei, respectiv Sălajul şi zona Sătmarului. Însă teritoriul pe care au fost colonizaţi primii saşi (aşa-numitul Altland), în jurul anului 1189 s-a întemeiat prepozitura Sibiului sub jurisdicţia arhiepiscopului de Esztergom (Strigoniu), după care în 1223 s-a constituit în Ţara Bârsei un decanat aflat iniţial în directa subordine a papei (1223-1234), fiind apoi anexat diecezei Milcovului (1235-1241), iar ulterior tot diecezei Esztergom. În preajma anului 1299, Maramureşul populat mai târziu, respectiv împrejurimile localităţilor Baia Mare şi Medieşu Aurit au fost pierdute în favoarea episcopiei de Eger.


După ce preoţii bisericilor de botez ridicate lângă cetăţi, au început, sub protecţia comiţilor, să-şi exercite jurisdicţia asupra semenilor din provincie, pe teritoriul Transilvaniei au fost constituite în secolul al 12-lea 13 arhidiaconate (archidiaconatus): Saswar (mai târziu Ugocea) (prima atestare documentară: 1230, respectiv 1288), Sătmar (1213), Crasna (1214), Solnoc (1214), Dăbâca (1213), Cluj (1199), Turda (1274), Ozd (1277), Târnava (1277), Tileagd (1235), Chizd (1199), Alba (1277) şi Hunedoara (1265). Limitele acestora au coincis în mare parte cu graniţele unităţilor administrative laice. Începând cu 1199 arhidiaconii au obţinut pe rând funcţii de canonic în capitlul din Transilvania, s-au mutat la Alba Iulia, şi n-au mai vizitat decât o dată pe an parohiile arhidiaconatului lor, ocazie cu care au încasat şi cathedraticum-ul cuvenit (1 fertun de argint, apoi 100 denari/parohie). În absenţa lor, disciplina bisericii a fost asigurată de vice-arhidiaconii (vicearchidiaconus) aleşi de preoţii din regiune (primul este menţionat în 1213 în zona Sătmarului). Arhidiaconatele mai extinse au fost împărţite în mai multe vice-arhidiaconate (de ex. arhidiaconatul de Tileagd a fost divizat în circumscripţiile Mureş, Erdeuhath/Odorhei şi Ciuc).


În rândul saşilor rămaşi în dieceza din Transilvania au fost înfiinţate diviziuni cu organizare voluntară, asemănătoare vice-arhidiaconatelor: în arhidiaconatul Dăbâca decanatul Bistriţa (prima atestare documentară: 1332) şi în subordinea acestuia cel numit Kiralia (1403), în arhidiaconatul Ozd decanatul de Reghin (1332), în arhidiaconatul Târnava decanatele Târnava Mică (1309) şi Târnava Mare (1309), în arhidiaconatul Alba decanatele Orăştie (1309), Sebeş (1303), Şpring/Secaş (1309), Şeica (1309) - din acesta desprinzându-se cele din Cenade (1463) şi Calvasăr (1469) -, respectiv decanatele Mediaş (1283), Laslea (1309), Chizd (1309) şi Cozd (1309). Veghind cu dârzenie asupra autonomiei lor largi, au intrat în numeroase rânduri în conflict cu episcopul sau arhidiaconul.
Pe baza registrului dijmelor papale, în dieceza Transilvania au existat în perioada 1332-1336 circa 650 de parohii. Acestea au fost inegal împărţite pe arhidiaconate (de ex. în Alba circa 170, în Hunedoara 9). În această perioadă în Câmpia Transilvaniei şi Valea Târnavei fiecărei parohii a aparţinut în medie încă o filială, în timp ce în regiunile săseşti şi secuieşti recent populate aproape fiecare sat avea preot. Până la sfârşitul Evului Mediu numărul satelor catolice a crescut semnificativ doar în Secuime, în timp ce în zonele estice şi sudice ale Câmpiei Transilvaniei, datorită depopulării naturale, iar în comitatul Alba din cauza invaziilor repetate ale turcilor, cel puţin 50 parohii au devenit pustii, primind apoi o populaţie ortodoxă (română).


2. În Evul Mediu, funcţiei de episcop i-au fost atribuite peste tot drepturi şi venituri spirituale (A), respectiv lumeşti (B).


A) În ceea ce priveşte dimensiunea spirituală (in spiritualibus), episcopul a fost investit cu o triplă putere: cea de educare (formarea preoţilor, organizarea sinodului diecezan), cea de sfinţire (hirotonisirea preoţilor şi sfinţirea bisericilor, miruirea) şi cea de guvernare (vizitarea bisericilor, dreptul exclusiv de a judeca membrii clerului, respectiv laicii în probleme legate de Sfântul Scaun). Primele două putea fi exercitate doar de un episcop hirotonisit, cea de-a treia şi de un episcop ales (electus). Din cauza obligaţiilor lumeşti sau a hirotonisirii tardive, sarcinile sale de educare şi sfinţire au fost preluate de un sufragan (suffraganeus), iar dreptul de judecare putea fi exercitat de un vicar (vicarius in spiritualibus). În Transilvania întâlnim sufragani episcopali între anii 1361-1377, apoi, în mod regulat, începând cu anul 1458: ei au provenit de regulă din rândul episcopilor titulari de Moldova sau de Argeş. Au existat simultan doi vicari episcopali: vicarul general menţionat prima dată în 1308, în competenţa căruia a fost dată Transilvania interioară, respectiv vicarul de peste Meseş (din 1396 de Tăşnad), atestat documentar din 1301. Ei au fost numiţi de către episcop din rândul păturii mijlocii a societăţii ecleziastice (arhidiaconi, demnitari ai capitlulului, canonici, plebani).


Autoritatea spirituală a episcopului a cuprins şi în Transilvania întreaga dieceză, doar proprietăţile abatelui din Cluj-Mănăştur, respectiv parohia exemptă a oraşului Mintiu (Satu Mare) s-au aflat în directa subordine a arhiepiscopului de Esztergom.


Cel mai important venit al episcopului, considerat un drept spiritual, a fost dijma (decima) percepută pe cereale, vin, oi şi albine. În a doua parte a secolului al 13-lea, episcopul Transilvaniei a cedat dijma din arhidiaconatele de Hunedoara şi Târnava capitulului diecezan, care, pe parcursul dobândirii unor noi proprietăţi, a obţinut şi dijma acestora (1302). În plus, la nivel local, au primit câte o parte şi arhidiaconii (1/4 = quarta) şi preoţii parohi (1/6-1/16, mai rar 1/4). Începând cu 1283 preoţii saşi au primit pe rând dreptul asupra întregii dijme, în schimb au plătit episcopului, respectiv capitulului o rentă anuală (census), stabilită pe decanate. În secolul al 14-lea, această semnificativă sursă de venit a fost adesea luată cu forţa de moşieri, iar ulterior a intrat în uz arendarea dijmei. Dijma a fost administrată de către dijmuitorii delegaţi în comitate, iar pe lângă perceperea ei în natură, putea fi răscumpărată în bani încă de la începuturi - abuzurile legate de această modalitate de plată conducând la răscoala din 1437. Iniţial a fost plătită doar de catolici (din 1439 doar de iobagi şi burghezi), începând cu 1408 însă s-a practicat - şi până la sfârşitul secolului (1468, 1492-1500) s-a consolidat - obligaţia plăţii dijmei de către românii stabiliţi în zonele locuite odinioară de iobagi maghiari sau saşi.


B) Sub aspect laic (in temporalibus), episcopul a fost în primul rând moşier. Chiar dacă din donaţia regelui Ştefan cel Sfânt (pe baza analogiilor) rezultă doar câteva proprietăţi împrăştiate, Petru d. n. (= din neamul) Monoszló (1270-1307) şi Andrei Szécsi (1320-1356) au acumulat moşii episcopale considerabile. Primul a sporit mai ales anexele aşezării Gilău, în primul rând prin obţinerea unor generoase donaţii şi schimburi regale şi private, în timp ce cel din urmă a extins mai ales proprietăţile din împrejurimile oraşului episcopal, recurgând la rândul său la cumpărarea moşiilor şi luare lor ca zălog. Proprietatea episcopală, completată în secolul al 15-lea doar prin colonizarea unor noi sate, a cresut deci încontinuu, chiar dacă într-un ritm tot mai lent (1300: 20 de localităţi, 1400: 39, 1500: 50). În secolul al 16-lea cuprindea un oraş (Alba Iulia) şi şase târguri (Tăşnad, Zalău, Gilău, Cricău, Ighiu, Şard). În preajma anului 1300 episcopii au construit două cetăţi (Piatra Sfântului Mihai/Tăuţi, Feneş/Floreşti), iar în locul acestora, în secolul al 15-lea alte două (Alba Iulia, Gilău) şi un conac fortificat (Tăşnad). În jurul lor s-au concentrat la sfârşitul acestei perioade cele trei moşii episcopale, administrate de câte un intendant (provisor) şi un castelan. În fruntea satelor catolice s-au aflat slujbaşii (officiales), iar în fruntea proprietăţilor româneşti cnezii.


Graţie funcţiei şi proprietăţilor deţinute, episcopul Transilvaniei a făcut parte din înalţii demnitari ai ţării. Potrivit veniturilor anuale (în anii 1185/1195: 2000 mărci; secolul al 14-lea: 5000 florini; 1525: 19000 florini) se situa printre cei mai bogaţi ierarhi ai Regatului Maghiar. Avea dreptul de a participa la lucrările consiliului regal, şi a întreţinut sub propria banieră trupe (banderium), cărora, începând cu 1420, le-a revenit un rol tot mai important în apărarea Transilvaniei, odată cu creşterea pericolului otoman. Doi episcopi aflaţi în funcţie au căzut în luptă: Reginald (1222-1241) la Muhi, iar Gheorghe Lépes (1427-1442) la Sântimbru.


3. Până în anul 1556 cunoaştem numele a 43 episcopi ai Transilvaniei (inclusiv episcopii postulaţi şi antiepiscopii). Lista celor 38 episcopi de după 1181 este neîntreruptă. Marea lor majoritate a provenit din rândul micii nobilimi (12) şi al baronilor (9), dar întâlnim în număr mare şi episcopi veniţi din străinătate (3 francezi, 2 polonezi, câte un german, ceh şi italian), în timp ce burghezi autohtoni au fost doar 3. În schimb, în privinţa anilor petrecuţi în funcţie, perioada de guvernare a „episcopilor baroni" (130 ani) a atins suma anilor de guvernare ale celor din mica nobilime (73 ani) şi ale străinilor (65 ani), deoarece membrii elitei au devenit mult mai repede episcopi (în medie la 26 ani), decât aceştia din urmă (la 39, respectiv la 32 ani), în timp ce vârsta medie nu a diferit semnificativ (46-52). Singurul episcop provenit din rândul iobagilor (Dominic Kálmáncsehi) s-a aflat timp de 1 an în fruntea Transilvaniei, însă a trăit aproape 70 ani. În cazul baronilor a fost frecventă omiterea condiţiilor canonice (cazuri flagrante: fiul voievodului Ladislau d. n. Kán, Andrei Szécsi, Francisc Perényi).


Pe lângă originea nobilă, activitatea la cancelaria regală sau în serviciul diplomatic puteau însemna o rampă de lansare. În prestigiosul scaun episcopal din Transilvania au fost promovaţi în general clerici din prepoziturile mai mari (mai ales din cea a capitlului de Alba Iulia, dar de multe ori şi de la Buda), dintre custodele capitlului de Alba Regală, de acelaşi rang cu aceştia, sau din episcopiile mai mici (Veszprém, Nyitra, Szerém), dar au fost şi doi episcopi călugări. De aici se mai putea avansa într-un scaun arhiepiscopal (mai ales cel din Kalocsa) sau în fruntea unei episcopii bogate (de ex. Oradea), însă 22 din cei 38 au murit ca episcopi ai Transilvaniei. În timp ce în secolul al 12-lea prelaţii din Transilvania au fost numiţi şi ei de către rege, se pare că în secolul al 13-lea s-a impus alegerea canonică liberă. În secolul al 14-lea a crescut rolul acordului papal, în timp ce după anul 1403 cuvântul decisiv i-a aparţinut din nou suveranului, de data aceasta şi în mod formal.


În secolele 13-14., pentru episcopi nu erau caracteristice studiile universitare (20%), acest lucru însă s-a schimbat după anul 1400 (procentajul trecând la 42%). Majoritatea celor din secolul al 16-lea au fost umanişti de seamă (Francisc Perényi, Nicolae Gerendi, etc.).


Declinul episcopatului medieval din Transilvania a început în timpul războiului civil (1527-1538) izbucnită după înfrângerea de la Mohács, când paralel doi episcopi şi-au exercitat funcţia, unul fiind susţinut de Habsburgi, iar celălalt de regele Ioan Szapolyai (Nicolae Gerendi, respectiv Ioan Statileo). În acele vremuri tulburi s-a deschis o cale largă pentru răspândirea ideilor protestante, mai ales că timp de un deceniu (1542-1553) scaunul episcopal a rămas neocupat. Până la urmă, în 1556, stările au pronunţat secularizarea proprietăţilor bisericeşti şi a dijmei în favoarea principelui.



Bibliografie selectivă



Dincă, Adinel: Aprecieri preliminare privind alegerea episcopului Transilvaniei în sec. XIII-XIV. In Transilvania. Studii istorice (sec. XIII-XVII). Cluj-Napoca, 2005, p. 162-186.
idem: Vicari generali ai episcopului Transilvaniei in secolul al XIV-lea. Consideraţii generale. In Anuarul Institutului de Istorie "George Bariţiu" din Cluj-Napoca. Cluj-Napoca, 47/2008, p. 29-42.
Engel Pál: Magyarország világi archontológiája 1301-1457. [Arhondologia laică a Ungariei, 1301-1457.], II. Budapesta, 1996.
Entz Géza: A gyulafehérvári székesegyház. [Catedrala din Alba Iulia.] Budapesta, 1958.
Erdélyi okmánytár.
[Codex diplomaticus Transsilvaniae.] (red. Jakó Zs.), II. nr. 1066-1154. (cu harta diecezei de Transilvania).
Fügedi Erik: A XV. századi magyar püspökök. [Episcopii maghiari din secolul al 15-lea.] In Történelmi Szemle 8/1965. p. 477-498.
Jakó Zsigmond: Az erdélyi püspökség középkori birtokairól. [Despre posesiunile episcopiei Transilvaniei în evul mediu.] In Erdély a keresztény magyar királyságban, Cluj-Napoca, 2001, p. 98-115.
Kristó Gyula: Ardealul timpuriu (895-1324). Szeged, 2004, p. 117-132, 305-312.
Marcu Istrate, D.: A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000-2002). [Cercetarea arheologică a catedralei romano-catolice din Alba Iulia şi a palatului episcopal.] Budapesta, 2008.
Müller, G. E.: Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten 1192-1848. Hermannstadt, 1934-1936.
Temesváry János: Erdélyi középkori püspökei. [Episcopii Transilvaniei medievale.] Cluj, 1922.
Vekov Károly: Egy erdélyi reneszánsz püspök és a gyulafehérvári székesegyház kincstára. [Un episcop renascentist al Transilvaniei şi tezaurul catedralei din Alba Iulia.] In Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára. Cluj-Napoca, 1996, p. 525-548.



Discuţie