TRIMITE PRIN

Cheile Turzii şi legendele lor

Publicare: 2010-11-16
Autor: KESZEG Vilmos



Obiectiv natural din apropierea oraşului Turda, parte a formaţiunilor calcaroase (Cheile Intregalde, Râmeţului, Runcului şi Vălişoarei) ale Munţilor Metaliferi din Transilvania. Are lungimea de 15 km, iar lăţimea cea mai mare este de 2,5 km.


S-a format în urma infiltrării apei din Hăşdatele-Străvechi în straturile de calcar. De-a lungul timpului, ca urmare a acţiunii corozive, pârâul şi-a format o albie foarte adâncă şi cavităţi uriaşe, care s-au surpat. Pereţii de stâncă înalţi, peşterile misterioase, flora şi fauna variate fac să devină un obiectiv turistic preferat pe tot parcursul anului. Prima inscripţie din peşteri provine din anul 1563. Primul cercetător al Cheilor Turzii a fost botanistul Lerchenfeld József, în anul 1780. În 1813 botanistul sighişorean Baumarten János a fost cel care a cercetat Cheile Turzii. În 1858 farmacistul şi botanistul turdean Wolf Gábor a examinat flora Cheilor, iar rezultatele cercetării sale au apărut sub formă de monografie în 1877. Tot în anul 1877, Koch Antal a realizat descrierea geologică a Cheilor şi a împrejurimilor. Între anii 1897-1898, Orosz Endre a efectuat săpături în peşterile Cheilor. În 1926 Cholnoky Jenő a analizat istoria formării Cheilor. Ferenczi Sándor, în teza sa de doctorat din 1931, descrie - printre altele - Cheile din punct de vedere ornitologic. În 1932 Nyárády Erasmus Gyula a început cercetarea amănunţită a Cheilor, care în anul 1937 s-a finalizat printr-o vastă monografie, cu 117 figuri şi o hartă color detaliată. Acest volum a apărut în acelaşi an şi în traducere românească, iar varianta prescurtată a acestuia a fost editat în 1938. În anul 1934, Tulogdy János a cercetat Peştera Hornarilor. Prima ilustraţie a Cheilor a fost publicată în 1853 de către Kővári László, în lucrarea sa „Erdély földje ritkaságai" [Rarităţi ale pămîntului ardelean]. Peştera Balica (Cetăţeaua Mare) a fost denumită după căpitanul Balyka László al principelui ardelean Francisc Rákóczi II. De multe ori peştera a servit ca adăpost pentru locuitorii din zonă. Jurnalul din 1662-1711 al memorialistului turdean Szaniszló Zsigmond aminteşte între evenimentele descrise şi faptul că în timpul pericolului german din 1686, mulţi locuitori s-au refugiat în peşteră. În 25 mai 1686 memorialistul şi-a adăpostit în aceeaşi peşteră o parte din valorile personale.


Cheile Turzii. Desen de Szathmári Pap KárolyPeştera Hornarilor a primit această denumire după căutătorul de comori Kiss János, hornar din Turda. În 13 august 1780, Kiss János a coborât în peşteră şi s-a prăpădit blocat într-o cavitate. Celelalte peşteri sunt: Peştera Morarilor, Călăştur sau Lăbăşuc, Binder, Ungurească (peştera de vis-á-vis de Cetatea Balica)
În Peştera Călăştur (Lăbăşuc) s-au descoperit unelte neşlefuite din piatră, de acum 600 de mii de ani. Totuşi, cea mai mare parte a descoperirilor datează din neolitic. În urma descoperirilor arheologice s-a ajuns la concluzia că această peşteră a fost folosită şi în scopuri cultice (religioase). Pe timpul Sfântului Ladislau, între anii 1077-1095, pe partea dreaptă a prăpastiei se găsea o capelă fortificată care ulterior a fost distrusă de mongoli. Fortificaţia peşterii Balica (Cetăţeaua) datează din sec. al XIII-lea. Izvoarele istorice o pomenesc pentru prima dată în anul 1660, când peştera a adăpostit locuitorii din împrejurimi în timpul atacului tătarilor. Călugărul Crăciun a construit o biserică nouă pe ruinele capelei Sfântului Ladislau între anii 1732-1742, biserică ce a fost distrusă în 1849. Preotul din Petreştii de Sus a început construirea unei capele noi în 1936, care a fost sfinţită în anul 1938.


Din cercetările lui Nyárády Erasmus Gyula, ştim că pe teritoriul Cheilor există 964 specii de antofite şi ferigi, 63 specii de copaci şi arbuşti. Dintre acestea, 790 sunt specii de câmpie, 172 montane şi 2 subalpine. Cea mai rară plantă este o specie de ceapă din perioada glaciaţiunii, usturoiul de stâncă sau ceapa ciorii (Allium obliquum), care se mai găseşte doar dincolo de fluviul Volga, la sud de Urali şi în munţii Asiei Centrale. O altă plantă rară este tisa sau cetina (Taxus baccata). De asemenea, plante rare sunt: tulichina (Daphne cneorum), laleaua pestriţă (Fritilaria montana), mătăciunea (Dracocefalum austriacum), pesma (Centaurea atropurpurea). Alte specii caracteristice: scoruşul (Scobus), ferula (Ferula sadleriana), viţa-de-vie sălbatică (Vitis silvestris), cujda (Doronicum columnae), colilia sau năgara (Stipa pulcherriama), ruscuţa primăvăratică (Adonis vernalis), spinul (Jurinea simonkaiana), stânjenelul (Iris arenaria), iarba neagră (Scrophularia lassiocaulis) atârnând de pe stânci. Câteva plante sunt endemice, s-au născut în „leagănul" Cheilor Turzii: omagul (Aconitum fissurae), o specie de rogoz (Carex piroskana) şi o specie de vulturică (Hieracium tordanum).


Fluturii, napârca, şopârla ageră, acvila de stâncă, mierla de stâncă, cojaica de munte, ciocârlia de munte şi liliecii care trăiesc în peşteri sunt vieţuitoare rare. În pârâul Hăşdate trăiesc diverse specii de raci (Gammarus, Cyclops, Cloporta şi racul Astacul fluviatilis), scoici şi melci de apă. Se mai găsesc viespi, albine, bondari, viespi care produc gale, libelule, furnici şi păianjeni. Specii de peşti: zvârluga sau bruda, mreana sau breana, cleanul. Amfibieni: şopârla de apă, şopârla de apă cu creste, broasca de baltă şi de uscat, brotăcelul, broasca râioasă. Reptile: şarpele de apă, vipera, orvetul, şopârla Lacerta virilis, şopârla ageră, şopârla de stâncă. Ornitologii au identificat în Chei 108 specii de păsări (găinuşa, coada roşie de munte, mierla neagră, sturzul de iarnă, pescarul de munte, brebeneacul, brebeneacul mare, mierla de stâncării, vulturul gulerat, vulturul pleşuv, zăganul, porumbarul, păsărarul, uliul, eretele roşu, eretele rândunelelor, ciuhurezul de pădure, huhurezul, bufniţa mare, cioara, stâncuţa, gaida, coţofana). Mamifere: pietrarul, nevăstuica, viezurele, veveriţa, glia mare, glia mică sau de pădure, şoarecele de pădure, ariciul, vulpea, lupul (rar), pisica sălbatică (rar), căprioara (rar), mistreţul (rar). Au dispărut cerbul, ursul brun şi vidra. Primul drum spre Chei a fost construit de oraşul Turda şi de comitat între anii 1890-1893. Primul adăpost a fost inaugurat de Erdélyi Kárpát Egyesület (Societatea Carpatică Ardeleană) în 4-5 iunie 1894, o construcţie în formă de turn, care a oferit refugiu doar de ploaie şi care a fost demolată în 1937. Tot această societate a construit în 1912 primele patru poduri din fier-beton peste râul Hăşdate. În locul acestor poduri deteriorate, în anul 1935 Bors Mihály a amplasat podeţe din lemn. Piatra de temelie a actualei case de adăpost (cabane) a fost depusă în 3 iunie 1934, în cadrul unei ceremonii organizată de EKE (Societatea Carpatică Ardeleană) în prezenţa a aproximativ 4000 de participanţi. Cu acest prilej festiv s-au rostit următoarele cuvinte: „Fie această clădire nouă o adevărată cetate pentru turism! Să devină un loc iubit şi cald pentru toţi prietenii naturii indiferent de origine şi rang! Să fie acest loc tărâmul constantei şi definitivei stime între naţiunile conlocuitoare!"

Inaugurarea propriu-zisă a cabanei a avut loc în 8 septembrie 1935. Terenul pe care s-a construit cabana a fost donat de moşierul din Sănduleşti, Bors Mihály; tot el a fost cel care a donat 40.000 lei pentru lucrările de construcţie şi a finanţat reparaţia drumului care ducea prin Sănduleşti spre Chei. După moartea lui Bors Mihály în 8 ianuarie 1937, la 20 septembrie în acelaşi an, pe zidul casei de adăpost a fost dezvelită o placă comemorativă în cinstea lui. În sala de mese s-a expus colecţia de plante a lui Nyárády Erasmus Gyula şi colecţia arheologică a lui Herepei János. Cuvintele de încheiere ale discursului inaugural al plăcii memoriale au fost următoarele: „Binecuvântat să fie principiul care iradiază din această placă memorială: iubirea de oameni şi de natură!"


Primul articol de popularizare despre Cheile Turzii a fost scris de către Czárán Gyula în 1906. În 1906, Pap Domokos a editat primul ghid turistic al zonei. În 22 aprilie 1928, congresul Cercetătorilor Naturii a făcut o vizită în Chei. În 8 aprilie 1938, Comisia de Ocrotire a Naturii din Transilvania a declarat zona rezervaţie naturală.


În tradiţia orală a folclorului zonei Arieşului (Aranyoszék) s-a păstrat varianta mitică a originii Cheilor Turzii. Bănuţii Sfântului Ladislau care se găsesc în râul Hăşdate, formarea Cheilor, izvorul care străbate Cheile - toate acestea sunt mărturii ale providenţei dumnezeieşti. În tradiţia orală, Cheile Turzii adăpostesc fiinţe mitice (satana, zâne, strigoi). În lucrarea sa intitulată „Erdély földje ritkaságai" [Rarităţi ale pământului ardelean], apărută în 1853, Kővári László a prezentat Cheile Turzii şi peşterile lor, precum şi tradiţiile orale legate de ele. Într-un capitol distinct al monografiei „Torda város és környéke" [Turda şi împrejurimile ei], apărută în 1889, Orbán Balázs a descris procesul de formare a Cheilor, rolul lor de refugiu de-a lungul secolelor şi istorisirile legate de acestea. Benedek Elek, în culegerea sa de basme populare intitulată „Magyar mese- és mondavilág. Ezer év meseköltése" [Lumea basmelor şi legendelor maghiare. O mie de ani de creaţie de basme], a povestit formarea Cheilor şi originea bănuţilor Sfântului Ladislau. Borbély Sándor, în revista „Erdély" [Transilvania], în anul 1893 şi în ziarul „Kolozsvár" [Clujul] în 1894, precum şi Versényi György, în anul 1901, în revista „Ethnographia" au publicat legendele Cheilor Turzii. Mai târziu, în 1992, Vöő Gabriella, iar Keszeg Vilmos în 2004, au publicat tradiţiile orale vii încă şi în sec. XX. Bucsánszky Lajos a descris istoria Cheilor Turzii în stilul literaturii de colportaj. De asemenea, unul dintre episoadele de început ale romanului lui Jókai Mór „Egy az Isten" [Dumnezeu e unul] apărut în 1877, se desfăşoară în împrejurimile Cheilor.


Legenda conform căreia într-o peşteră din Cheile Turzii s-ar afla o comoară ascunsă - în Cetatea Zânelor sau sub Piatra Tăiată, aflată la intrarea în Chei - s-a păstrat în mai multe variante. Intrarea secretă s-ar deschide din şapte în şapte ani, atunci când zânele coboară după apă la un izvor aflat în apropiere. În acest timp comoara rămâne nepăzită. Un păstor de capre zăboveşte prea mult timp în peşteră, uşa acesteia se închide, iar după şapte ani păstorul reapare ca un moşneag cu barbă albă, nemaigăsind în viaţă pe nimeni din familia sa.


Personajul principal din legendele care povestesc originea Cheilor Turzii este regele Sfântul Ladislau, în timpul luptelor sale împotriva cumanilor. Legendele au mai multe variante şi conţin trei motive. 1. Sfântul Ladislau fuge de cumani, Dumnezeu face să crape muntele în două, iar urmăritorii cad în prăpastie. În urma rugăciunilor Sfântului Ladislau sau ale ostaşilor săi, Dumnezeu crapă stânca în două. Sfântul Ladislau, cu o baghetă magică sau cu o sabie, face ca stânca să se despice în două. Sfântul Ladislau sare cu calul peste o adâncitură, iar în urma loviturii copitelor calului, stânca se surpă.
2. Sfântul Ladislau şi oştile sale cutreieră însetaţi hotarele oraşului Turda, regele îşi înfinge spada sau lancia în stâncă, iar în locul atins irumpe un izvor. Luptătorii însetaţi se roagă pentru apă, Dumnezeu face ca din stâncă să ţâşnească un izvor. Sfântul Ladislau sare cu calul peste prăpastie, în urma copitei calului apare un izvor. Calul Sfântului Ladislau cade, iar pe locul atins de botul calului, apare un izvor. Calul suflă peste stâncă şi apare izvorul. În locul unei pietre dislocate, ţâsneşte izvorul.

3. Rămăşiţele pietrificate ale unor vietăţi unicelulare (forminifera), numite bănuţii Sfântului Ladislau, pot fi găsite şi azi în albia Hăşdatelui. Conducătorul cumanilor, în timp ce fuge, aruncă bani, cu intenţia de a scăpa cu viaţă, până ce urmăritorii lui maghiari culeg monedele. În urma rugăciunilor Sfântului Ladislau, Dumnezeu preface banii în piatră. Sfântul Ladislau aruncă bănuţii, iar in timp ce urmăritorii lui îi culeg, oastea se salvează, fugind departe. Sfântul Ladislau, scăpat de urmăritori, oferă bani lui Dumnezeu, în semn de mulţumire.



Bibliografie selectivă



BORBÉLY Sándor: Torda-aranyosszéki népmondák. Erdély II (1893). 10. 358-360.
BORBÉLY Sándor: A Torda-hasadék. Kolozsvár. VIII. (1894) 258. sz. 1-2.
BUCSÁNSZKY /Lajos/: A tordai hasadék, vagy: Isten ítélete. Pest, 1857.
CSŰRÖS István: Az Erdélyi-medence növényvilágáról. Dacia Könyvkiadó, Kolozsvár, 1974.
KESZEG Vilmos: Aranyosszék népköltészete. Népi szövegek, kontextusok (Monográfia) I-II. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2004.
NYÁRÁDY ERASMUS Gyula: A Tordahasadék. Monográfikus ismertetés. Kolozsvár, 1937.
PAP Domokos: Torda és környéke. Turista kalauz. Fodor Domokos, Torda, 1909.
TULOGDY János, dr.: A Tordai-hasadék. Az Erdélyi Múzeum-Egyesület Emlékkönyve. Cluj-Kolozsvár, 1939. 89-94.
VERSÉNYI György: Erdélyi népmondák. Ethnographia. XII. (1901) 6. 266-272.
VÖŐ Gabriella: Szent László-legendák a Tordai-hasadék környékének magyar népi kultúrájában. Erdélyi Múzeum LIV. (1992) 1-4. 66-72.
VÖŐ Gabriella: Természet - mitológia - kulturális szimbólum. A Tordai-hasadék mitológiája. Ethnographia 103. (1992) 3-4. 177-205.



TAGURI

Turda


Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ