TRIMITE PRIN

Ţinutul Arieşului

Publicare: 2010-11-24
Autor: KESZEG Vilmos
Tradus de: BORBÉLY-BARTALIS Zsuzsa



Ţinutul Arieşului este o zonă ce se întinde de-a lungul râului Arieş. Din punctul de vedere al originii populaţiei şi al specificului geografic al zonei, ţinutul se împarte în patru subzone: 1. Turda şi împrejurimile sale (Copăceni, Sănduleşti, Tureni, Comşeşti); 2. Scaunul secuiesc al Arieşului (22 de sate foste secuieşti); 3. Colţeşti şi zona Rimetei, în valea pârâului Trascău; respectiv 4. Zona Arieşului Inferior (Câmpia Turzii, Viişoara, Colonia, Luna, Luncani, Grindeni, Gligoreşti, Hădăreni). Oraşele acestui ţinut sunt Turda şi Câmpia Turzii.


Subzona centrală, scaunul Arieşului, face parte din scaunele secuieşti (alături de scaunele Sepsi, Kézdi, Orbai, Ciuc, Odorhei, Mureş). La sud-est se învecinează cu scaunul Mureş, la est şi nord cu Câmpia Transilvaniei, la vest cu Ţara Moţilor, iar la sud cu zona Aiudului.


Populaţia de astăzi a Ţinutului Arieşului provine din mai multe locuri şi s-a stabilit în zonă în epoci diferite. Romanii au exploatat minele de sare de la Turda (numită pe atunci Potaissa) şi spălau aur din apa Arieşului. După retragerea lor, ţinutul a fost ocupat de popoare slave, care au dat nume mai multor localităţi: Torockó (Rimetea), Poiana, Măhăceni, Dumbrava, Gerend (Luncani), Luna. La sosirea lor, maghiarii au ocupat şi această zonă. Fiul lui Taksony, principele Géza I, a donat în 1075 jumătate din veniturile din vămuirea sării de la Turda mănăstirii de la Garamszentbenedek (astăzi Hronský Beňadik, Slovacia), iar fiul lui Géza, regele Sfântul Ştefan, a ridicat pentru prima dată Turda la rang de centru administrativ al comitatului regal. Centrul militar şi administrativ al comitatului nu se afla însă în oraşul Turda de astăzi, ci la intrarea în defileul Arieşului, în Cetatea Turzii (amintirea acestei cetăţi s-a păstrat în numele maghiar al localităţii Moldoveneşti: Várfalva [Satul Cetăţii]). În anii 1100 terenurile din Turda şi împrejurimile sale au fost luate în posesie de Episcopia Ardealului, Ordinul Cavaleresc Ioanit, capitulul din Arad, respectiv de banul Mikud. În valea Trascăului a dobândit proprietăţi neamul lui Ákos, în timp ce Crăeşti, Urca, zona Triteniului, iar mai târziu pământul dintre Câmpia Turzii şi Hădăreni au intrat în posesia ramurii Tyukod a neamului Kalocsa.


Al doilea val de imigrare a ajuns în acest ţinut în anii 1260. Atacul hoardelor tătare din 1241 a nimicit o parte însemnată a populaţiei. Pentru a creşte numărul populaţiei, între 1264 şi 1271 Ştefan, principele Transilvaniei, ulterior rege al Ungariei, a colonizat Valea Arieşului cu secui din scaunul Kézdi. Drepturile care li s-au acordat au fost confirmate printr-o diplomă emisă de regele Endre (Andrei) al III-lea în 1291. Din această diplomă cunoaştem satele secuieşti din Scaunul Arieşului: Felvinch (Unirea), Eurmenus (Ormeniş), Hydusteluk (Podeni), Medyes* (Medgyes), Domburou (Dumbrava), Muhach (Măhăceni), Kerchyed (Stejeriş), Bagyun (Bădeni), Kuend (Plăieşti), Turdavar (Moldoveneşti), Chegez (Pietroasa), Igrechi* (Igrici), Pordoy* (Pardé), Kerekyghaz* (Kerekegyház), Hory (Călăraşi), Wyteluk* (Ujtelek), Polanteluk (Poiana), Zeteteluk* (Zetetelek), Fyuzeg* (Füszeg), Bogach* (Bogát), Lykyteluk* (Lyukitelek), Kuchard (Lunca Mureşului), Feligaz* (Félegyház), Kétaklok*, Chakoteluk (Cicău), Farkaszeg* (Farkasszeg, Farkaszug), Obrathusa* (Abrudháza) (* indică localităţi dispărute). Într-o evidenţă din 1390 găsim şi alte aşezări: Veresmart (Roşia), Inakfalva (Inoc), Mészkő (Cheia), Alsó-/Felsőszentmihály (Sânmihaiul de Jos şi de Sus, azi Mihai Viteazu), Sinfalva (Corneşti), Aranyosrákos (Vălenii de Arieş, azi parte din Moldoveneşti). Aceste şapte sate noi au fost construite prin răspândirea populaţiei din satele mai vechi. Din 23 de denumiri de sate din scaunul Arieş, 15 sunt de origine maghiară, 6 de origine slavă şi 2 de origine necunoscută.


Privilegiile locuitorilor de provenienţă secuiască din Ţinutul Arieşului au fost confirmate şi mai târziu de mai mulţi principi. Drepturile secuilor liberi au început să fie ştirbite începând din secolul al XVI-lea. Au fost supuşi impozitării (taxă de război, dări bisericeşti), iar după revolta secuilor din 1562 a început retrogradarea secuilor de rând în servitute, obligativitatea serviciului militar fiind suprimată în cazul secuilor pedestraşi. Războaiele secolului al XVII-lea au grăbit de asemenea scăderea populaţiei secuieşti. Până în 1791, jumătate din locuitorii Ţinutului Arieşului şi-au pierdut libertatea. Această perioadă poate fi considerată epoca destrămării societăţii secuieşti tradiţionale.


Celelalte localităţi din Valea Arieşului (Turda, Câmpia Turzii, Tureni, Copăceni, Viişoara, Luna, Luncani, Hădăreni) au constituit proprietatea comitatului, localităţile aparţineau comitatului Turda. Pământurile se aflau în proprietatea moşierilor. Populaţia maghiară care s-a stabilit aici în timpul Descălecării şi care s-a împuţinat în urma războaielor a fost completată cu noi colonişti.


În 1291 Turda a dobândit şi ea dreptul la autoguvernare şi de organizare a târgurilor, adică a devenit o aşezare independentă atât de voievod, cât şi de autoritatea comitatului. De-a lungul mai multor secole oraşul a fost considerat centrul administrativ al Transilvaniei. În 400 de ani oraşul a găzduit 122 de diete şi diete parţiale, respectiv numeroase diete de campanie. Ultima dietă ţinută la Turda a avut loc în 1759. Familia domnească Báthory a construit la Turda o casă princiară în anii 1500. Turda Nouă, pustiită în urma luptelor din secolele al XVI-lea şi XVII-lea, a fost colonizată de Gábor Bethlen în 1619, cu 200 soldaţi de gardă. Mihály Apafi al II-lea a colonizat la Turda nobili şi burghezi refugiaţi din oraşele Lugoj şi Caransebeş, devastate de turci. În 1610, Gábor Báthori a aşezat în Câmpia Turzii 55 de nobili din garda călare.


Cel de-al treilea val compact al locuitorilor Ţinutului Arieşului, populaţia română, a sosit în zonă la răspântia secolelor al XIV-lea şi al XV-lea. Ei se ocupau mai ales de păstorit, de aceea s-au aşezat în partea vestică, muntoasă, mai potrivită pentru această activitate. Conform informaţiilor unei liste din 1587, populaţia acestor sate (Podeni, Măhăceni, Dumbrava, Cicău) era deja în majoritate românească, şi până în 1694 satele au devenit româneşti în întregime. În cursul secolului al XX-lea, populaţia română s-a stabilit în zonă în două valuri. După Dictatul de la Trianon (4 iunie 1920) a început colonizarea masivă cu populaţie românească în Turda şi în Ţinutul Arieşului. Procesul a culminat odată cu Dictatul de la Viena (30 august 1940), când populaţia română din nordul Transilvaniei s-a refugiat aici, zona rămânând sub suveranitatea României. Mai târziu, în anii socialismului, atât industrializarea forţată, cât şi procesul colectivizării au atras noi forţe de muncă în oraşe şi în sate.


Primele date privind existenţa localităţilor Colţeşti şi Rimetea s-au păstrat din 1332. Cele două sate constituiau proprietatea unor moşieri, popularea lor a avut loc în cadrul comitatului cetăţii Turda, zona fiind atinsă şi de colonizarea secuilor, într-o măsură mai mică. În populaţia Rimetei au fost asimilaţi şi mineri de origine germană. În timpul luptelor pentru libertate din secolul al XVIII-lea, în acest oraş minier s-a format o conştiinţă (falsă) a originii germane.


Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a început migrarea populaţiei rurale spre oraşe. În prima parte a secolului al XX-lea un număr însemnat de fete din Ţinutul Arieşului se angajează ca servitoare la Turda şi la Cluj. În acelaşi timp, multe familii s-au mutat şi la Aiud sau au plecat în America pentru a-şi încerca norocul. În oraşe s-au stabilit artizani şi negustori. În această perioadă au apărut şi negustorii de origine evreiască.


În 1876 a avut loc o nouă divizizare administrativ-teritorială a Ungariei. În urma acesteia, localităţile aflate în apropierea râului Arieş au fost înglobate în comitatul Turda-Arieş, în diferite plase. În 1937, 1950 şi în 1968 au avut loc noi schimbări administrative. Conform noii diviziuni, partea mai mare a ţinutului a fost inclusă în judeţul Cluj, iar Rimetea, Colţeşti, Unirea, Războieni-Cetate şi Lunca Mureşului, în judeţul Alba.


Descoperirea Ţinutului Arieşului se datorează lui Balázs Orbán. Cel de-al 5-lea volum (1871) al lucrării sale de şase volume, intitulată A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi s népismei szempontból (Descrierea Ţinutului Secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, geografic şi etnografic), prezintă Ţinutul Arieşului. Două decenii mai târziu apare lucrarea lui János Jankó (1893) intitulată Torda, Aranyosszék, Toroczkó magyar (székely) népe (Populaţia maghiară (secuiască) din Turda, Ţinutul Arieşului şi Rimetea), care se concentrează doar pe localităţile populate în secolul al XIII-lea şi pe localităţile născute în urma răspândirii populaţiei acestora. Contrar practicii lui Balázs Orbán, János Jankó nu se ocupă de localităţile cu populaţie românească. În schimb, datorită titlului lucrării „Turda, Ţinutul Arieşului şi Rimetea" au rămas întipărite în memoria colectivă ca o singură unitate teritorială. În monografia sa, Balázs Orbán foloseşte pe lângă criteriile „istorice, arheologice şi geografice" şi criteriul „etnografic". Cu ocazia prezentării localităţilor, autorul ne vorbeşte şi despre obiceiurile cununiei, ne prezintă portul popular, legendele specifice locului şi modul de organizare a bâlciului. Mineritul, portul şi „sărbătorile populare" (cununia, înmormântarea) din Rimetea sunt descrise separat de materialul referitor la Ţinutul Arieşului. „Studiul etnografic" al lui János Jankó ne prezintă o imagine amplă despre 1. cultura locuinţelor, îmbrăcăminte şi alimentaţie; 2. Ocupaţii; 3. obiceiuri de cununie, botez şi înmormântare; 4. „superstiţii"; 5. cultura lirică populară şi cultura lingvistică (texte de folclor, jocuri de copii, nume şi date lingvistice).

 

Balázs Orbán a elaborat o nouă lucrare amplă în 1889, cu titlul Torda város és környéke (Oraşul Turda şi împrejurimile sale). Legendele istorice ale Scaunului Arieş au fost culese şi publicate pentru prima dată de către László Kővári în lucrarea sa intitulată Száz történelmi rege (O sută de legende istorice, 1857). În „Lumea basmelor şi a legendelor" a lui Elek Benedek se găsesc şi prelucrări ale legendelor Cetăţii Zânelor de la Turda, ale Cheilor Turzii, ale cetăţii Moldoveneşti şi ale cetăţii Colţeşti. Literatura etnografică abordează următoarele teme: dialectul din Turda şi Scaunul Arieşului, amintirea jertfei pentru zidire la Turda, ceramica turdeană, mineritul de sare de la Turda, mineritul şi metalurgia de la Rimetea, muzica populară, scrisul popular, pictura bisericească, superstiţiile şi carnavalul.


Atracţiile turistice ale zonei sunt Cheile Turzii şi Cheile Tureniului, pădurea Nălaţ şi Câmpia Turzii (unitatea geografică), salina de la Turda şi Durgăul, Piatra Secuiului, Valea Dracului şi Nasul Dracului la Vălenii de Arieş. Utilizarea lacurilor sărate turdene în scopuri balneare este datată din 1830 până astăzi. Specialităţile gastronomice ale ţinutului sunt: friptura de Turda şi pogăcile de Turda.
Monumentele istorice ale ţinutului sunt biserica reformată din Turda Veche, biserica reformată fortificată din Turda Nouă, biserica romano-catolică din Turda, casa princiară din Turda (castelul principelui, conacul, casa fiscului), biserica şi mănăstirea ordinului franciscan, prefectura construită în 1884, primăria construită între 1884-1886, parohia bisericii reformate din Turda Veche (Casa Petőfi), biserica reformată din Câmpia Turzii, castelul familiei Bethlen din Câmpia Turzii, conacul familiei Betegh din Câmpia Turzii, castelul familiei Paget, castelul Kemény-Bánffy din Luncani, castelul familiei Jósika din Moldoveneşti, ruinele cetăţii Colţeşti. Capodopera arhitecturală a ţinutului, podul acoperit construit între 1798-1815 după proiectul lui János Követsi, a fost demolată în 1909. Există mai multe biserici unitariene al căror tavan este decorat cu casete (Plăieşti, Stejeriş, Cheia).


În anii 1880, la Turda se practicau meseriile de pantofar, olar, tâmplar, negustor, cojocar, ţesător, rotar, fierar, pălărier, croitor, măcelar, mezelar, pieptănar, preparator de fripturi, cocător de pogăci, tăbăcar. Ramurile industriale care au înflorit în această regiune în prima parte a secolului al XX-lea: producţia de var, ghips şi ciment, producţia de sticlărie şi porţelan, producţia de bere, industria materialelor de construcţii, industria chimică, producţia de cărămizi (Câmpia Turzii), industria sârmei (Câmpia Turzii). Agricultorii Ţinutului Arieşului îşi duc mărfurile în oraşele învecinate (Turda, Câmpia Turzii, Câmpeni, Abrud, Baia de Arieş, Aiud, Ocna Mureş, Teiuş, Cugir), dar şi în localităţi mai îndepărtate (Timişoara, Arad, Deva, Sibiu, Mediaş, Braşov, Alba Iulia, Hunedoara, Petroşani, Reşiţa). Plăieşti este renumit pentru cartofi, Corneşti pentru morcovi, Pietroasa pentru mazărea şi lintea uşor de fiert, Tureni pentru varză, iar Bădeni pentru struguri şi gutui. În ultimele decenii Plăieşti şi-a făcut faimă din cartofi şi ceapă, Bădeni din morcovi, satele Moldoveneşti, Vălenii de Arieş şi Corneşti din ceapă, Stejerişul din porumb, iar Poiana din cultura de varză. Fiecare sat din Ţinutul Arieşului dispune de o cultură diversificată a plantelor. În mai multe sate (Poiana, Viişoara, Mihai Viteazu) se practică floricultura.



Bibliografie selectivă



JANKÓ János: Torda, Aranyosszék, Torockó magyar (székely) népe. Budapest, 1893.
KESZEG Vilmos: Aranyosszék népköltészete. Népi szövegek, kontextusok. Monográfia. I-II. Mentor Könyvkiadó, Marosvásárhely, 2004.
KESZEG Vilmos - SZABÓ Zsolt: Aranyos-vidék magyarsága. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 2006.
ORBÁN Balázs: A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi és népismei szempontból. V. kötet. Pest, 1871.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ