referinte.ro  /  enciclopedia virtuală din românia  /  articole tematice  / tradiţii populare  / communicare
TRIMITE PRIN

Scrisoare, corespondenţă

Publicare: 2010-11-23
Autor: CSERGŐ Melinda
Categorie: tradiţii populare
Sub-categorie: communicare



Scrisoarea aparţine acelor tipuri de comunicare scrisă ce servesc la menţinerea relaţiilor sociale. Istoria formării sale este strâns legată de istoria alfabetizării, a însuşirii scrisului, iar avântul ei este influenţat cel mai mult de clasele sociale care foloseau scrisul. În secolele precedente, posibilităţile de comunicare oferite de corespondenţă erau stăpânite în mod diferit de diversele straturi sociale: în timp ce aristocraţia folosea corespondenţa pentru păstrarea şi îngrijirea relaţiilor familiale şi oficiale, iobagii au scris sau i-au rugat pe intelectualii locali să scrie pentru ei exclusiv plângeri sau cereri.


Până la jumătatea secolului XIX, pe teritoriile locuite de maghiari, majoritatea poporului de rând era analfabet, însuşirea scrisului-cititului s-a răspândit în jurul cumpenei dintre secolele XIX şi XX, după introducerea obligativităţii şcolii primare în anul 1868. Răspândirea corespondenţei în rândul poporului era precondiţionată nu numai de alfabetizarea maselor, ci şi de destrămarea cadrelor sociale şi familiale şi de mobilitatea considerabilă. Corespondenţa populară a început în secolul XX. Iniţial, pentru poporul de rând aceasta nu a reprezentat o formă personalizată de comunicare a ideilor, aşa cum era cazul în rândul aristocraţiei, ci o formă de transmitere a mesajelor necesare. O diferenţiere din punct de vedere social se arată şi în gestul păstrării scrisorilor: aristocraţia, burghezia bogată şi autorităţile aveau mare grijă de păstrarea scrisorilor, acest obicei însă nu era caracteristic poporului de rând şi ţărănimii. Regulile care stabileau structura scrisorilor au avut un rol important în transmiterea din generaţie în generaţie a corespondenţei populare, în acelaşi timp şi intelectualii locali literaţi, studenţii care veneau acasă în vizită şi specialiştii locali de scris scrisori formaţi de-a lungul timpului au contribuit la aceasta.


Structura scrisorilor se aliniază clişeelor formale fixe (datarea, formula de adresare, formulele de începere, confirmarea, expunerea, formula de rămas-bun, încheierea), ceea ce asigură autorul scrisorii că îşi transmite mesajul într-o formă adecvată. Această tradiţie îşi are rădăcinile în Antichitate, iar evoluţia ei a fost influenţată de diferitele epoci şi straturi sociale. Regulile formale şi de editare ale scrisorilor erau stabilite în ghidurile de corespondenţă (Ars Dictandi) de colecţiile de mostre (formularium) şi de colecţiile de corespondenţă (epistolarium). Albericus Cassinensis a fost primul care a sistematizat regulile de corespondenţă în secolul XI, fiind urmat de capodoperele scolastice ale cancelarului Alberto de Morra şi ale abatelui Jean de Limoges, care au uniformizat şi tipizat regulile referitoare la corespondenţă. De-a lungul Evului Mediu regulile rigide ale scolasticii şi-au pus amprenta pe structura scrisorilor, acestea putând căpăta o tonalitate literară doar în perioada Renaşterii. Tot în această perioadă începe să fie folosită şi limba maternă în unele părţi ale structurii bine-stabilite. Mai târziu, corespondenţa în limba maternă a fost răspândită de Reforma protestantă, care a canonizat şi formulele din Evul Mediu (formula de adresare, de salut, de rămas-bun), dând clişeelor folosite în corespondenţă un caracter puternic religios. Iluminismul nu mai continuat tradiţiile medievale de corespondenţă, iar scrisoarea devine în această perioadă un gen literar independent; prin urmare se va produce şi diferenţierea tematică a acesteia (scrisoare cu caracter de afaceri, scrisoare particulară, scrisoare de dragoste). Eliberarea iobagilor, migraţiile, plecările în America, frontul şi prizonierii de război aduc o nouă cotitură în dezvoltarea stilistică şi de conţinut a scrisorilor. Evenimentele politice şi sociale în formare începând din a doua jumătate a secolului XIX în Ungaria şi Transilvania au dus la necesitatea şi răspândirea corespondenţei. În această perioadă se elaborează modele de scrisori şi pentru oamenii de rând, acestea sunt publicate în cărţile şcolare de citire şi în caietele de corespondenţă de dragoste şi de campanie. Dintre soluţiile tematice, ideologice şi de structură oferite în manualele şi caietele de corespondenţă, influenţele referitoare la soluţiile formale s-au înrădăcinat cel mai adânc în conştiinţa publică. În cursul corespondenţelor din ce în ce mai frecvente, scrisorile se acomodează la nevoile din ce în ce mai familiare, mai personale şi la sfera comunicării cotidiene.
Scrisorile se pot clasa în două grupe: (1) scrisorile oficiale, care reprezintă interesele instituţiilor, controlează relaţia dintre individ şi instituţie şi supraveghează sfera privată, respectiv (2) scrisorile private, care transmit evenimente actuale şi personale. Corespondenţa privată a fost folosită iniţial de către pătura bisericească, de către aristocraţie şi de către burghezie, apoi în secolele următoare treptat, şi de către mica nobilime şi de ţărănime, iar în perioada Umanismului şi femeile au recurs la modelele de scrisori. Tonul şi sistemul de motive (dragoste, dor, îngrijorare, probleme existenţiale, plângeri) al scrisorilor private sunt determinate de apartenenţa socială şi de sex a autorului scrisorii şi a destinatarului, respectiv de relaţia dintre cele două părţi.


Importanţa scrisorilor pentru caracterul lor documentar prevalează în toate domeniile de ştiinţă, contribuind la cunoştinţele de interes istoric şi social.


Cercetarea şi sistematizarea scrisorilor şi a obiceiurilor de corespondenţă s-a impus în diferitele paradigme. Coautorii William I. Thomas şi Florian Znaniecki definesc scrisorile din secolul XX scrise de către ţărani ca o specie literară care susţine solidaritatea familială. Tipurile de scrisori care înlocuiesc contactul personal: scrisoarea de felicitare, de informare, cea sentimentală, epistola şi scrisoarea de afaceri, toate s-au dezvoltat din scrisoarea de felicitare. De-a lungul cercetărilor sale din zona Câmpiei Transilvaniei, Vilmos Keszeg face distincţie între cele opt funcţii ale corespondenţei în raport cu scrisoarea şi cariera autorului şi pune în evidenţă şi reţeaua socială specială, la care va aparţine individul de-a lungul corespondenţei.


Analiza corespondenţelor private a fost utilizată doar sporadic de către literatura etnologică pentru prezentarea diferitelor situaţii de criză: János Bene a prezentat scrisori din 1848-1849 (Bene 1999), Edit Környeiné Gál, Éva Takács, Juliánna Kokó şi Álmos József au analizat corespondenţele din perioada Primului Război Mondial ca surse documentare scrise (Takács 1981, Kokó 1999, József 2000), apoi Zsigmond Karacs publică scrisori redactate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Karacs 1993), iar Edit Takács scrisori trimise de către prizonierii de război (Takács 1999). Prezentarea istorică de ansamblu a corespondenţei a fost sintetizată de către Péter Hanák (Hanák 1973). Ambrus Molnár şi Ferenc Szili au analizat corespondenţe private, Vilmos Keszeg şi Sándor Borbély obiceiurile de corespondenţă (Molnár 1997, Szili 2000, Keszeg 1996, Borbély 2006). Vilmos Keszeg a făcut prezentarea amplă, sinteza scrisorilor şi a corespondenţei în lucrarea sa intitulată Alfabetizáció, írásszokások, populáris írásbeliség [Alfabetizare, obiceiuri legate de scris, scris popular] (Keszeg 2008).



Bibliografie selectivă



ALBERT Ernő: A népi verses levelekről. In: KESZEG Vilmos (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 7. Írás, írott kultúra, folklór. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1999, 30-56.
BENE János: Honvédnapló és levelek 1848-ból. Szabolcs-Szatmár-Beregi Szemle 34. (1999) 3. 292-304.
BORBÉLY Sándor: „Kedves gyermekeim..." Virtuális családegyesítés, világképalkotó motívumok egy kárpátaljai parasztasszony levelezésében. Néprajzi Látóhatár XV. (2006) 3-4. 143-171.
DEÁK Farkas: Magyar hölgyek levelei. 499 darab. 1515-1709. Közli -. Budapest, 1879.
ECKHARDT Sándor: A legrégibb parasztlevelek nyelve és stílusa. Magyar Nyelvőr LXXIV. (1950) 2-3.
GULYÁS József: Levélíró magyarok. Sárospatak, 1926.
HANÁK Péter: Népi levelek az első világháborúból. Valóság XVI. (1973) 3. 62-87.
JAKUBOVICH Emil: A legrégibb magyar missilis levél. Magyar Nyelv XXI. (1925) 114-120.
JÓZSEF Álmos: Levelek és egyéb írott emlékek az első világháborúból. ACTA - 2000. Sepsiszentgyörgy-Csíkszereda, 2000, 297-315.
KESZEG Vilmos: Kelt levelem... Egy mezőségi parasztasszony levelezése. (Néprajzi Látóhatár Kiskönyvtára, 6.) Györffy István Néprajzi Egyesület, Debrecen, 1996.
KESZEG Vilmos: Alfabetizáció, írásszokások, populáris írásbeliség. Egyetemi jegyzet. KJNT - BBTE Magyar Néprajz és Antropológia Tanszék, Kolozsvár, 2008.
KOKÓ Julianna: Egy vargyasi család levelezése az első világháborúban. In.: KESZEG Vilmos (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve7. Írás, írott kultúra, folklór. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1999, 240-265.
KÖRNYEINÉ GAÁL Edit: Az első világháború emlékei a népi kéziratos forrásokban és a szájhagyományban. (Studia Folcloristica et Ethnographica, 15.) Kossuth Lajos Tudományegyetem Néprajz Tanszéke, Debrecen, 1985.
KOVÁCH Géza: Erdélyi jobbágyok panaszlevelei. Kordokumentumok az erdélyi falu életéből 1771-1848. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1971.
LAMPÉRTH Géza: A magyar levélírás kezdete. Századok LII. (1918) 1-21.
MAKKAY László - MEZEY László: Árpád-kori és Anjou-kori levelek. XI-XIV. század. Sajtó alá rendezte -. Gondolat Kiadó, Budapest, 1960.
MIKÓ Pál: Női magyar levélstílus a 17. században. Nyelvészeti értekezés. Székelyudvarhely, 1896.
MOLNÁR Ambrus: Gönczy Pál nagydobronyi ref. Lelkész levelei Silinkából. In. KÜLLŐS Imola - MOLNÁR Ambrus (szerk.): Vallási néprajz 9. Kárpátaljai tanulmányok. Református Egyház Teológia Doktorok Kollégiumának Egyházi Néprajzi Szekciója, Budapest, 1997. 131-226.
NOVOTNY Tihamér: Első világháborús katonaemlékek. Múzsák Közművelődési Kiadó, Budapest, 1987.
PETERCSÁK Tivadar: Erdőgazdálkodás. In: PALÁDI-KOVÁCS Attila (főszerk.): Magyar Néprajz II. Gzdálkodás. Akadémiai kiadó, Budapest, 1983. 208-239.
POZSONY Ferenc: Gazdasági élet Zabolán az első világháború idején egy zabolai tüzér leveleinek tükrében. In: ILYÉS Sándor - KESZEG Vilmos (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 16. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2008. 177-189.
SZILI Ferenc: Egy vörsi parasztcsalád „amerikás" levelei 1903-1908. Somogyi Múzeumok Közleményei 14. (2000) 389-407.
TAKÁCS Edit: Kilencvenhat magyar hadifogoly százharminchárom el nem küldött levele 1944 decemberétől. Móra Ferenc Múzeum Évkönyve. Studia Historica. (1999) 2. 125-156.
TAKÁCS Éva: Tábori levelek az első világháborúból. Somogyi Múzeumok Közleményei IV. (1981) 13. 243-253.
THOMAS, William I. - ZNANIECKI, Florian: A lengyel paraszt Európában és Amerikában 1-6. Új Mandátum Könyvkiadó, Budapest, 2002-2004. (Eredeti kiadás: Boston, 1918-1920.)
VÁLYI K. András: A norma és a levél író. Kassa, 1789.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ