referinte.ro  /  enciclopedia virtuală din românia  /  articole tematice  / religie, credinţe populare
TRIMITE PRIN

Credinţele populare şi cercetarea lor

Publicare: 2010-11-29
Autor: KESZEG Vilmos
Tradus de: KOZÁK Gyula
Categorie: religie, credinţe populare



Credinţele populare reprezintă o formă de cunoaştere şi practică ce presupune existenţa creaturilor mitice şi a puterii vrăjii impersonale, precum şi sistemul obiectelor, textelor, acţiunilor şi atitudinilor conexe. Conform acestei definiţii, cele două mari domenii ale credinţelor populare sunt imaginea despre lume (mitologia) şi acţiunile magice, acţiuni bazate pe credinţe (magia). Tipurile de acţiuni magice sunt magia stimulativă, preventivă, făcătura, profilaxia magică, divinaţia (prorocirea). Domeniile cele mai relevante ale credinţelor, atât ca sistem de semnificaţii şi interpretare, cât şi ca sistem de acţiuni sunt conduita în viaţa personală (sănătate, sexualitate, alimentaţie, soarta sufletului în viaţa de apoi, divinaţia), legătura cu societatea, transcendentul şi natura, integritatea corporală, a gospodăriei şi a domeniului economic, norocul, asigurarea eficienţei şi a utilităţii muncii (agricultură, animale, muncile în sine), viaţa religioasă, cotidianul, sărbătorile şi riturile celor mai importante etape ale vieţii. Cunoştinţele generale formează o parte a credinţelor ca formă de cunoaştere, o altă parte este capitalul cultural legat de roluri informale, cum ar fi cele de femeie, bărbat, specialist. În secolele XIX-XX credinţele populare au fost denotate prin mai mulţi termeni diferiţi (mitologie, religie arhaică, universul credinţelor, superstiţii, credinţe populare, sistem de credinţe).

Locul credinţelor în sistemul cultural, precum şi atitudinile faţă de ele au fost formate în mare măsură de hotărârile bisericeşti destinate purificării credinţelor şi a practicilor religioase din perioada Reformei, vânătoarea de vrăjitoare din secolele XV-XVIII, raţionalismul secolului al XVIII-lea, educaţia populară dezvoltată începând din secolul al XIX-lea. Biserica, învăţământul, ştiinţa au considerat că acest sistem de credinţe populare poate fi suprimat, însă s-a dovedit că sistemul deţine funcţii care îl fac să fie o formă de conştiinţă paralelă cu religia şi ştiinţa. Odată cu organizarea Conferinţei de la Vişegrad în 1975, cu titlul Natura, organizarea şi rolul credinţelor populare în conştiinţa cotidiană (Frank-Hoppál coord. 1980) (în limba maghiară A hiedelmek természete, szerveződése és szerepe a mindennapi tudatban) s-a făcut un prim pas important în eliminarea prejudecăţilor faţă de aceste credinţe.

Credinţele populare maghiare între Orient şi Occident. Credinţele populare au captat atenţia cercetătorilor preocupaţi de originea maghiarilor şi de religia arhaică (şamanism, monoteism). Cercetările au identificat paralelismele orientale şi împrumuturile slave ale sistemului de credinţe maghiar. Iniţiatorii acestor cercetări au fost preoţi, istorici, lingvişti (Otrokocsi Fóris Ferenc, Cornides Dániel, Horváth János, Csengeri Antal, Kandra Kabos, Ipolyi Arnold) şi etnologi de la sfârşitul secolului al XIX-lea (Kálmány Lajos). Orientarea şi-a atins apogeul cu sinteza lui Ipolyi Arnold apărută în 1854, intitulată Mitologie maghiară (în limba maghiară: Magyar Mythologia) (creaturi mitice şi specialişti ai magiei: zei, spirite, dracul, vrăjitoare, preoţi; viaţă şi moarte: suflet, viaţa de apoi, înmormântare; ritualuri: vrajă, idol, sacrificiu, jurământ). Cercetările lui Diószegi Vilmos efectuate în Ungaria şi Siberia, respectiv în arhivele din Siberia şi Leningrad au încheiat studiile efectuate în cadrul acestei paradigme în anii 1950-1960. Observaţiile lui se referă la acele motive ale şamanismului care au supravieţuit (dubla formă a sufletului, intrarea în transă, transa, osul în plus, lupta taltos-ului). Lumea credinţelor la maghiarii păgâni (în limba maghiară: A pogány magyarok hitvilága) este lucrarea lui de sinteză publicată în 1978. Solymossy Sándor şi Berze Nagy János au dezvăluit stratul credinţelor orientale al basmelor populare (copacul ce se înalţă până la cer, castelul care se-nvârte pe picior de animal, balaurul, Baba Cloanţa) (Solymossy 1922, 1927, Berze Nagy 1958). Pais Dezső a adunat din vocabularul maghiar „memoriile lingvistice ale religiei arhaice maghiare" (hajgatás, hejgetés, áld, átkoz) (Pais 1975).

Róheim Géza a reorientat cercetările privind etnogeneza şi religia arhaică către paradigma generală a etnologiei. În lucrarea de sinteză intitulată Credinţe şi obiceiuri populare maghiare (în limba maghiară: A magyar néphit és népszokások), publicată în 1925, interpretează repertoriul de roluri ale creaturilor mitice şi ale şamanului, precum şi datele referitoare la corpurile cereşti, ritualul de înmormântare şi sărbătorile din calendar. A arătat influenţa credinţelor slave.

Pócs Éva a studiat paralelismul dintre rolurile de mediator şi formele de făcătură din sistemul de credinţe al maghiarilor, pe de o parte, şi cel din Europa Centrală şi Balcani, pe de altă parte (Pócs 1989, 2001).

La mijlocul anilor 1990, Pócs Éva a fost iniţiatoarea interpretării interdisciplinare a reprezentărilor şi a formelor de comunicare legate de transcendent (Pócs coord. 1998, 2001, 2002, 2004, 2007, 2008).

Credinţe şi genul textelor. O altă paradigmă în studiul credinţelor este dată de cercetarea aspectelor de limbaj-textualitate-gen. La îndemnul etnologiei europene din secolul al XX-lea, literatura etnologică maghiară (Kálmány Lajos, Honti János) a denotat cu termenul de legendă (povestire fabuloasă, basm) istorisirile legate de credinţe. Basmul (povestirea fabuloasă) este un text al genului epic ce conţine cel puţin un episod, iar în articularea şi exprimarea lingvistică a subiectului conferă validitate aspectelor estetice. În structura genurilor epice, povestirea fabuloasă este apropiată de legenda etiologică şi istorică precum şi de mit, legendă, basm popular şi întâmplare adevărată. În diferite tipologii se face diferenţa între istoria personală trăită (memorat) şi cea cristalizată pe parcursul răspândirii sale (fabulat), între cea locală şi cea migratoare. Catalogul legendelor maghiare, bazat pe materiale maghiare, a fost redactat după Conferinţa Internaţională a Cercetătorilor Legendelor organizată la Budapesta în 1963, iar redactarea a urmat un model consacrat la nivel internaţional. Această muncă a fost începută de Körner Tamás (Körner 1967, 1970), iar mai târziu, efectuată şi încheiată de Bihari Anna (Bihari 1980). Grupurile tematice ale legendelor mitice maghiare: 1. soartă, destin, semne prevestitoare; 2. fantomă, strigoi, stafie; 3. defilarea spiritelor; 4. vizite în lumea de apoi; 5. demoni ai naturii; 6. copilul schimbat; 7. creaturi vrăjite, metamorfoză; 8. diavol, drac; 9. demonii bolii; 10. persoane aflate în posesia unor puteri şi obiecte supranaturale (magice); 11. animale şi plante mitice; 12. comoară; 13. creaturi supranaturale; 14. obiecte magice; 15. tabu. Particularitatea legendelor maghiare în contextul sistemului de credinţe populare europene este dată, pe de o parte, de grupul numeros de legende despre persoane cu puteri şi obiecte supranaturale (magice) (vrăjitoare, cioban, birjar, vindecător/tămăduitor, clarvăzător, moaşă, taltos, solomonar, urmând personajele mai puţin cunoscute ca: veterinar, morar iscusit, vânător iscusit, albinar iscusit, grădinar iscusit, preot iscusit, cerşetor iscusit, baron îndrăcit), iar pe de altă parte, de numărul scăzut sau absenţa celor populare în Europa, cum ar fi legendele ce se referă la demonii naturii şi la spiritele construcţiilor ridicate de om.

Alte genuri de text legate de credinţe sunt descântecul (Pócs 1985-1986), rugăciunile arhaice (Erdélyi 1974), scrisorile sfinte, scrisorile norocoase în lanţ şi formulele agresiunii verbale (blestem, înjurătură).

Credinţă şi rit. În afară de Ipolyi Arnold şi Róheim Géza, mai mulţi cercetători au fost interesaţi de sistematizarea acţiunilor izvorâte din credinţă, acţiuni care aveau funcţii magice. La începutul secolului XX, Sebestyén Gyula a sistematizat formele şi funcţiile colindării şi tipurile de colinde (în limba maghiară: regösének) (Sebestyén 1902, 1902a), iar Szendrey Zsigmond şi Szendrey Ákos acţiunile magice din cadrul riturilor de trecere şi al sărbătorilor din calendar (înmormântare, solstiţii) (Szendrey Á. 1928, 1941, 1959, Szendrey Zs. 1937, 1937a, 1941, Szendrey Zs.-Szendrey Á. 1940). Gunda Béla şi Ujváry Zoltán au studiat riturile agrare, procedeele magice din agricultură şi creéterea animalelor (Gunda 1989, Ujváry 1969), iar Ujváry Zoltán a cercetat formele şi funcţiile măştilor (Ujváry 1983-1988).

Sinteze. Prima sinteză a sistemului de credinţe a fost elaborată de Solymossy Sándor pentru lucrarea Etnografia maghiarilor (în limba maghiară: A magyarság néprajza). În capitolul Superstiţie: credinţe şi practici (în maghiară: Babonás hiedelmek és eljárások) trece în revistă formele magice ale acţiunilor cotidiene (tămăduire, deochi, farmece, previziune), iar capitolul Universul arhaic al credinţelor poporului maghiar (în limba maghiară: A magyar ősi hitvilág) descrie urmele animismului, ale totemismului şi ale şamanismului, precum şi spectrul credinţelor asociate cu creaturile mitice (Solymossy f.a.). În lucrarea sa intitulată Credinţele poporului maghiar (în maghiară: A magyar nép hiedelemvilága), Dömötör Tekla dezvăluie istoria credinţelor populare maghiare (epoca precreştină, creştinarea, noua orientare spirituală a Iluminismului) şi prezintă marile domenii ale acestui univers (creaturi magice, magie şi preziceri, cosmogonie, vreme, religie populară, relaţia dintre cei vii şi cei morţi) (Dömötör 1981). În capitolul Credinţe populare al monografiei Etnografie maghiară (în maghiară: Magyar néprajz), Pócs Éva a integrat într-un sistem nou elementele credinţelor. Domeniile sistemului maghiar de credinţe sunt: imaginea despre lume (pământul, cerul, structura lumii, corpurile cereşti, natura), creaturile supranaturale (stafiile, spiritele naturii, zâna, crăiasă, spiritele casei sau ajutătoare, spiritul locului, creaturi demonice, creaturi de tranziţie), persoane cu puteri supranaturale (taltos, solomonar, clarvăzător, vrăjitoare) structura universului uman (spaţiu şi timp, om, viaţă şi moarte), mijloacele (acţiuni, obiecte, cuvinte) şi domeniile magiei (interdicţii, tabuuri, magia economiei, magia gospodăriei, magia succesului personal, farmece, făcătură, prezicere) (Pócs 1990). Istoria şi tehnicile tămăduirii, ale vindecării populare au fost trecute în revistă de Hoppál Mihály (Hoppál 1990).

Cercetarea credinţelor în România
Începând cu anii 1980 cercetarea credinţelor s-a extins la regiunile Crişana (Partium) (Bartha-Balog Emese, Füvessy Anikó, Pete-Komáromy Sára), Câmpia Transilvaniei (Gráfik Imre, Keszeg Vilmos, Tatár Erzsébet Tímea), Scaunul Arieşului (Fodor Attila, Komáromi Tünde), Scaunul Odorheiului (Gagyi József), Baraolt (Zakariás Erzsébet), Scaunul Ciucului (Pócs Éva), Sălaj (Czégényi Dóra, Párhonyi Soós Tímea, Nagy Magdolna), la zonele locuite de ceangăii din Ghimeş (Bosnyák Sándor, Salamon Anikó, Salló Szilárd,Tankó Gyula, Pócs Éva) şi la cele locuite de ceangăii din Moldova (Bosnyák Sándor, Csoma Gergely, Peti Lehel, Seres András, Kinda István, Kocsis Mónika). În aria lingvistică maghiară din România creaturile mitice cunoscute în secolul XX sunt demonii vremii (balaurul, vârtejul), demonii naturii (zâne, pitici sau micii diavoli; uriaşul în credinţele ceangăilor din Ghimeş şi Moldova, vâlva comorii în Câmpia Transilvaniei şi Călata), strigoii (strigoiul, striga, strigoiul mort, logodnicul mort; diavolul în Moldova, moartea la ceangăii din Bucovina), ajutoarele (diavolul; omul alb în Câmpia Transilvaniei), binecuvântaţii (femeile sfinte la maghiarii din Bucovina), blestemaţii (copilul nebotezat; inginerul zburător în Moldova şi Bucovina), cei care pedepsesc (Marţolea în Câmpia Transilvaniei). Ciuma făcătoare apare sporadic în Câmpia Transilvaniei şi Bucovina, iar diavolul cu şapcă roşie, care te îndeamnă la sinucidere, în zona Nirajului, fata pădurii şi rekego în Ghimeş şi sufletul copilului înecat în Moldova. Efectul puternic al mitologiei române este vizibil în cazul personajelor ca strigoiul (demon al vremii) în Câmpia Transilvaniei, fata pădurii la secuii din Bucovina, copilul nebotezat din Câmpia Transilvaniei, cunoscut sub numele de vârcolac şi marţolea. Persoane cu abilităţi supranaturale sunt nevroticul care se transformă în câine, priculiciul în Câmpia Transilvaniei şi în împrejurimi, cel care deoache din priviri, copilul schimbat; dintre cele ştiinţifice amintim personajele taltos, solomonarul, omul care aduce ploaia în Câmpia Transilvaniei şi în Moldova, omul care leagă ploaia în Câmpia Transilvaniei şi Bucovina, ciobanul înţelept, birjarul înţelept, popa, clarvăzătorul, vindecătorul şi tămăduitorul. În Câmpia Transilvaniei, omul care aduce ploaia este cunoscut şi sub numele de solomonar. Animale care deţin puteri mitice, magice sunt salamandra, şarpele alb, şopârla, câinele, viţelul de apă, nevăstuica, rândunica, barza, iar printre plante găsim verbina şi mătrăguna.

Trecerea în revistă a credinţelor şi-a găsit locul adesea în cadrul monografiilor de folclor sau al monografii dedicate unor localităţi (Horváth István 1971: 43-62 despre Ozd; Salamon Anikó 1987, Tankó Gyula 1996, Pócs coord. 2008 despre zona Ghimeşului; despre Aluniş Zsigmond József-Palkó Attila 1996: 272-282; despre zona Lupeni, Zsidó Ferenc 2000; Seres András 1984 despre Ţara Bârsei; Pozsony Ferenc 1994: 216-230 despre Cleja, Keszeg Vilmos 2004. I: 328-344 despre Scaunul Arieşului).

Mai mulţi cercetători au încercat să stabilească funcţiile şi formele credinţelor practicate în riturile de trecere, în viaţa cotidiană şi în munca de zi cu zi. Makkai Endre şi Nagy Ödön, sistematizând obiceiurile populare de iarnă din satele transilvane din perioada interbelică, au redactat şi publicat practicile, metodele fetelor de a prezice viitorul soţ, magia referitoare la sănătate şi înmormântarea, din ziua de Anul Nou şi din zile alese ale primăverii (Makkai-Nagy 1939). Prima zi din an şi prima zi din fiecare anotimp sunt cele potrivite pentru activităţile magice, zilele alese (Anul Nou, 1 ianuarie, Boboteaza, Sfântul Ivan, Vinerea Mare, zilele sfinţilor Ecaterina, Andrei, Luca, ajunul de Crăciun), zilele alese din săptămână (vinerea), perioade alese ale zilei (dimineaţa, apusul soarelui, miezul nopţii). Elementele ritului funerar al hoştezenilor din Cluj au prefigurat instalarea morţii, au asigurat pas cu pas liniştea mortului, liniştea sufletului celui decedat, siguranţa celor vii aflaţi în preajma mortului, legătura cu morţii (acoperirea oglinzii, stingerea focului, interdicţia de a găti, aruncarea apei cu care a fost spălat mortul, salutul în casa mortului, priveghiul, punerea unor obiecte în sicriu, desfacerea nasturilor, a legăturilor, săparea mormântului) (Kovács 1944). Balázs Lajos a adunat naraţiunile despre trei rituri în viaţa omului legate de sănătate şi noroc, practicile magice referitoare la liniştea sufletelor, relaţia dintre cei vii şi cei morţi (Balázs 1994, 1995, 1999). Virág Magdolna a cules date despre activităţile bazate pe credinţele referitoare la muribunzi şi înmormântare în Sălaj (prezicerea instalării decesului, asigurarea liniştii mortului, strigoiul mort) (Virág 1994). Farmecele de dragoste şi interdicţia de şase săptămâni făcea parte din cunoştinţele femeilor din Baraolt (Zakariás 2000). În cercetarea lor despre cunoştinţele botanice populare din Călata, Péntek János şi Szabó Attila au notat modul în care plantele erau utilizate în practicarea credinţelor. Mai multe plante sunt adecvate pentru ţinerea departe sau invocarea creaturilor malefice, dăunătoare, pentru profilaxia şi tratarea bolilor sau asigurarea producţiei de lapte (Péntek-Szabó 1985). Zsigmond Győző a adunat explicaţiile date corpurilor cereşti, procedurile magiei profilactice şi stimulative legate de corpurile cereşti, proceduri care aveau capacitatea de a influenţa sănătatea oamenilor şi a animalelor, starea şi volumul recoltei (Zsigmond 1999). Cercetările de etnomicologie ale autorului au dezvăluit legătura dintre ciuperci şi vrăjitorie (Zsigmond 1999). Medicina populară este un domeniu bogat al magiei profilactice, tămăduitoare (Keszeg 1981, 2007, Vasas 1985, Czégényi-Keszeg coord. 2009). În 1943, Vajkai Aurél a sintetizat sistemul medicinal popular din valea Borşei. Pe lângă cauzele de ordin material şi psihic, bolile pot fi cauzate de creaturi mitice şi persoane cu puteri supranaturale (strigoi, priculici, diavol, ciuma, vrăjitoare), de pedeapsa divină, precum şi de farmece (făcătură, deochi, blestem). Astfel, tratamentul include adesea cuvinte magice (descântec, jurământ, rugăciune), magia contagioasă şi simpatetică, homeopatică (de analogie), necromanţia (utilizarea unor părţi ale corpului mortului). Unele persoane cu puteri tămăduitoare deţin abilităţi, capacităţi, cunoştinţe excepţionale (clarvăzător, prezicător, moaşă, preot român) (Vajkai 1943). Keszeg Vilmos a studiat utilizarea scrisului şi a textelor scrise în scopuri magice şi de vrăjitorie (Keszeg 2008. 116-125.)

Într-o lucrare de factură monografică, Csőgör Enikő prezintă sistemul de credinţe (imaginea lumii şi magia aplicată) din localitatea Tureni situată în Câmpia Transilvaniei (Csőgör 1998). Pe baza cercetărilor sale, efectuate în localităţile din Câmpia Transilvaniei, Keszeg Vilmos a sintetizat situaţiile şi finalitatea discuţiilor despre creaturi supranaturale şi persoane cu puteri magice. A vorbi despre credinţe înseamnă a împărtăşi o experienţă socială, existenţială, cosmică particulară, discuţia interpretează realitatea (spaţiu şi timp), transmite norme de acţiune, relaţionare şi interpretare, interpretează experienţe personale, transmite experienţe şi cunoştinţe comunitare, este o formă a memoriei locale. Paradigmele narative ale povestirilor despre credinţă sunt întâlnirile, îndepărtarea, deochiul, povestirile de tipul „omul e de vină" (Keszeg 1999). Reprezentarea narativă a credinţelor a făcut obiectul mai multor studii (Bartha-Balog 2001, Balássy 2001, Czégényi 2001).

După 1990, cercetarea credinţelor populare s-a concentrat asupra a trei probleme: structurarea sistemului de credinţe, caracterul narativ şi funcţiile deţinute de cunoaşterea credinţelor. Keszeg Vilmos, Nagy Magdolna, Cégényi Dóra au prezentat structurarea credinţelor în cazul unor persoane, iar Szabó Enikő a descris acest fenomen în cazul credinţelor unei familii (Keszeg 1991, 2003a, Nagy 2001, Szabó 2001). Gagyi József, Peti Lehel au dezvăluit viziunile şi tehnicile acestora apărute la mijlocul secolului al XX-lea, odată cu începuturile colectivizării şi răspândirea ideologiei comuniste. Aceste viziuni s-au conturat în jurul unor clarvăzători şi în jurul mişcărilor religioase din Scaunul Odorheiului şi din Moldova (Gagyi 1998, Peti 2007, 2008, 2009, 2010). Mai multe cercetări au analizat rolul jucat de activităţile vrăjitorilor, vindecătorilor, tămăduitorilor în gestionarea problemelor apărute în relaţiile sociale din comunităţile locale din secolul XX (Soós 2002, Párhonyi 2004, Mátyus 2004, Keszeg 2005, Salló 2008, Komáromi 1998, 2009). Au apărut şi analize dedicate cu precădere rolului jucat de preoţi (Keszeg 1996, Komáromi 1996, Czégényi 2004, Gagyi 2008). Strigoii, posedarea de către diavol au fost analizate în mai multe studii (Keszeg 2003, Komáromi 2007). Keszeg Vilmos a realizat o sinteză a tehnicilor de ghicit din Câmpia Transilvaniei şi a analizat datul în ciubăr ca tehnică de divinaţie (Keszeg 1997, 2001).



Bibliografie selectivă



BALÁSSY Enikő: Egy székelyhodosi család hiedelemvilága. In: CZÉGÉNYI Dóra-KESZEG Vilmos (szerk.): Emberek, szövegek, hiedelmek. Tanulmányok. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2001. 77-111.
BALÁZS Lajos: Az én első tisztességes napom. Párválasztás és lakodalom Csíkszentdomokoson. Kriterion Kiadó, Bukarest, 1994.
BALÁZS Lajos: Menj ki én lelkem a testből... Elmúlás és temetkezés Csíkszentdomokoson. Monográfia. Pallas-Akadémia, Csíkszereda, 1995.
BALÁZS Lajos: Szeretet fogott el a gyermek iránt. A születés szokásvilága Csíkszentdomokoson. Monográfia. Pallas-Akadémia, Csíkszereda, 1999.
BARTHA-BALOG Emese: Hit és kétely a hiedelemszövegben. In: CZÉGÉNYI Dóra - KESZEG Vilmos (szerk.): Emberek, szövegek, hiedelmek. Tanulmányok. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2001. 47-76.
BERZE NAGY János: Égigérő fa. Pécs, 1958.
BIHARI Anna: Magyar hiedelemmonda katalógus. (Előmunkálatok a Magyarság Néprajzához 6.) MTA Néprajzi Kutatócsoport, Budapest, 1980.
BOSNYÁK Sándor: A bukovinai magyarok hitvilága. FA 6, 1977.
BOSNYÁK Sándor: A moldvai magyarok hitvilága. FA 12, 1980.
BOSNYÁK Sándor: A gyimesvölgyi magyarok hitvilága. Fa 14. 1982. 68-157.
CSOMA Gergely: A moldvai csángómagyarok szerelmi varázslásairól. In: HALÁSZ Péter (szerk.): A Duna menti népek hagyományos műveltsége. Tanulmányok Andrásfalvy Bertalan tiszteletére. Magyar Néprajzi Társaság, Budapest, 1991. 634-647.
CSŐGÖR Enikő: Tordatúr hiedelemvilága. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1998. CZÉGÉNYI Dóra: A hiedelem és hiedelemszöveg mint reprezentáció. In: CZÉGÉNYI Dóra - KESZEG Vilmos (szerk.): Emberek, szövegek, hiedelmek. Tanulmányok. KRIZA JÁNOS NÉPRAJZI TÁRSASÁG, Kolozsvár, 2001. 141-206.
CZÉGÉNYI Dóra: A román pap alakja egy szilágységi közösség hiedelemrendszerében (Gyógyítás és rontás). In: PÓCS Éva (szerk.): Áldás és átok, csoda és boszorkányság. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi Kiadó, Budapest, 2004. 382-394.
CZÉGÉNYI Dóra: Kollektív hagyományok az egyén hiedelemtudásában. In: PÓCS Éva (szerk.): „Vannak csodák, csak észre kell venni." Helyi vallás, néphit és vallásosos folklór Gyimesben 1. L'Harmattan-PTE Néprajz-Kulturális Antropológia Tanszék, Budapest, 2008. 77-93.
CZÉGÉNYI Dóra - KESZEG Vilmos (szerk.): A beteg ember. Betegségek, betegek és gyógyítók. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2009.
DACZÓ Árpád: A gyimesi rekegő. In: KÓS Károly - FARAGÓ József (szerk.): Népismereti Dolgozatok 1981. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1981. 197-201.
DIÓSZEGI Vilmos: A pogány magyarok hitvilága. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1978
DÖMÖTÖR Tekla: A magyar nép hiedelemvilága. Corvina, Budapest, 1981.
ERDÉLYI Zsuzsanna: Hegyet hágék, lőtőt lépék. Archaikus népi imádságok. Magvető, Budapest, 1974 (1976, 1978, 1999)
FRANK Tibor - HOPPÁL Mihály (szerk.): Hiedelmrendszer és társadalmi tudat. I-II. Tömegkommunikációs Kutatóközpont, Budapest, 1980.
FÜVESSY Anikó: Nézéssel való rontás (igézés) és gyógyítása a Fekete-Körös vidékén. Néprajzi Látóhatár. VI. évf. (1997) 1-4. 560-567.
GAGYI József: Jelek égen és földön. Hiedelem és helyi társadalom a Székelyföldön. KAM - Regionális és Antropológiai Kutatások Központja - Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 1998. (Helyzet könyvek)
GAGYI József: „Az egy szent testület..." A kalugerek társadalmi szerepe egy székelyföldi faluban. In: PÓCS Éva (szerk.): Démonok, látók, szentek. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi Kiadó, Budapest, 2008. 380-394.
GUNDA Béla: A rostaforgató asszony. Múzsák, Budapest, 1989.
HOPPÁL Mihály: Népi gyógyítás. In: DÖMÖTÖR Tekla (főszerk.): Magyar néprajz VII. Népszokás, néphit, népi vallásosság. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1990. 693-724.
HORVÁTH István: Magyarózdi toronyalja. Írói falurajz. Dacia Könyvkiadó, Kolozsvár, 1971.
IPOLYI Arnold: Magyar Mythologia. Heckenast Gusztáv, Pest, 1854.
ISTVÁN Anikó: A somoskai vartyogó-hiedelem. Művelődés. LV. (2002) 10. 27-28.
KESZEG Vilmos: A mezőségi Detrehemtelep népi gyógyászata. In. FARAGÓ József- KÓS Károly (szerk.): Népismereti Dolgozatok 1981. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest. 97-117.
KESZEG Vilmos: A hiedelemtudás szerkezete. Erdélyi Múzeum. 1991. 1-4. 122-124.
KESZEG Vilmos: A román pap és hiedelemköre a mezőségi folklórban. Ethnographia CVII. (1996). 1-2. 335-370.
KESZEG Vilmos: Jóslások a Mezőségen. Etnomantikai elemzés. Bon Ami, Sepsiszentgyörgy, 1997.
KESZEG Vilmos: Mezőségi hiedelmek. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 1999.
KESZEG Vilmos: Egy látomás. Az esemény, a reprezentáció és az ítélkezés. Kalligram 1-2. (2001) 132-148. Újraközölve: Uő: Homo narrans. Emberek, történetek és kontextusok. KOMP-PRESS, Kolozsvár, 2002. 28-59.
KESZEG Vilmos: Történetek a lüdércről. In: CZÖVEK Judit (szerk.): Imádságos asszony. Tanulmányok Erdélyi Zsuzsanna tiszteletére. Gondolat-Európai Folklór Intézet. Budapest, 2003. 146-167.
KESZEG Vilmos: Tájban élő ember: hiedelem és biográfia. In: VIGA Gyula et alii. (szerk.): Vándorutak - Múzeumi örökség. Tanulmányok Bodó Sándor tiszteletére, 60. születésnapja alkalmából. Archaeolingua, Budapest, 2003a. 133-150.
KESZEG Vilmos: Aranyosszék népköltészete. Népi szövegek, kontextusok. Monográfia. I-II. Mentor, Marosvásárhely, 2004.
KESZEG Vilmos: Egy rontáseset. Esemény és interpretációk. In: BÁRTH Dániel (szerk.): Ünneplő. Írások Verebélyi Kincső születésnapjára. ELTE Folklore Tanszék, Budapest, 2005. 165-188.
KESZEG Vilmos: Magyarszovát népi gyógyászata. Művelődés LX. (2007). 6-9. 53-60.
KESZEG Vilmos: Alfabetizáció, írásszokások, populáris írásbeliség. Egyetemi jegyzet. KRIZA JÁNOS NÉPRAJZI TÁRSASÁG - BBTE, Kolozsvár, 2008.
KOMÁROMI Tünde: Cipő és talisman. Egy megszállott fiatalember története. In: PÓCS Éva (szerk.): Maszk, átváltozás, beavatás. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi Kiadó, Budapest, 2007. 448-468.
KOMÁROMI Tünde: Rontásformák Aranyosszéken. A gyógyító román pap. Néprajzi Látóhatár V (1996). 87-98.
KOMÁROMI Tünde: Igézés az aranyosszéki Szentmihályon. In: BOÉR Hunor (szerk.): Acta - 1997. II. Csíki Székely Múzeum-Székely Nemzeti Múzeum. Csíkszereda-Sepsiszentgyörgy, 1998. 217-228.
KOMÁROMI Tünde: Rontás és társadalom Aranyosszéken. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2009.
KOVÁCS László, K.: A kolozsvári hóstátiak temetkezése. Erdélyi Tudományos Intézet, Kolozsvár, 1944. 299-318.
KÖRNER Tamás: A magyar hiedelemmondák rendszerezéséhez. Ethnographia, LXXVII. 1967. 280-285.
KÖRNER Tamás: Mutatvány a készülő magyar hiedelemmonda katalógusból. Ethnographia LXXXI. 1970. 55-96.
MAKKAI Endre - NAGY Ödön: Adatok téli néphagyományaink ismeretéhez. (Erdélyi Tudományos Füzetek.) Kolozsvár, 1939.
MÁTYUS Zsuzsanna: A magánélet válsághelyzetei és a kríziseket kezelő specialisták egy erdélyi faluban. In: PÓCS Éva (szerk.): Áldás és átok, csoda és boszorkányság. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi Kiadó, Budapest, 2004. 369-381.
NAGY Magdolna: A hiedelemalakok rendszerbe szerveződése Kása Ferenc hiedelmeiben. In: CZÉGÉNYI Dóra - KESZEG Vilmos (szerk.): Emberek, szövegek, hiedelmek. Tanulmányok. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2001. 8-46.
PAIS Dezső: A magyar ősvallás nyelvi emlékeiből. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1975.
PÁRHONYI Tímea: Egy javasasszony szerepei. In: PÓCS Éva (szerk.): Áldás és átok, csoda és boszorkányság. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi Kiadó, Budapest, 2004. 246-283.
PÉNTEK János - SZABÓ Attila: Ember és növényvilág. Kalotaszeg növényzete és népi növényismerete. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1985.
PETI Lehel: Ritualizált közösségi látomás: a moldvai csángók napbanézése. In: ILYÉS Sándor - JAKAB Albert Zsolt (szerk.): Lenyomatok 6. Fiatal kutatók a népi kultúráról. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2007. 149-166.
PETI Lehel: Vallási interferenciák és látomások: csángók a szőkefalvi Mária-jelenésen. In: ILYÉS Sándor - JAKAB Albert Zsolt - SZABÓ Árpád Töhötöm (szerk.): Lenyomatok 7. Fiatal kutatók a népi kultúráról. BBTE Magyar Néprajz és Antropológia Tanszék-Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2008. 63-82.
PETI Lehel: Közösségi krízishelyzeteket artikuláló látomások a moldvai csángó falvakban. In: ILYÉS Sándor - JAKAB Albert Zsolt - SZABÓ Árpád Töhötöm (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 17. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2009. 49-70.
PETI Lehel: A transzcendens kommunikáció látomásos formái a moldvai csángó falvakban. Doktori disszertáció (kézirat). Magyar Néprajz és antropológia Tanszék, Kolozsvár, 2010.
PÓCS Éva: Zagyvarékas néphite. Néprajzi Közlemények IX. 1964. 3-4.
PÓCS Éva: Magyar ráolvasások I-II. Budapest, MTA Könyvtára, 1985/86.
PÓCS Éva: Tündérek, démonok, boszorkányok. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1989.
PÓCS Éva: Néphit. In: DÖMÖTÖR Tekla (főszerk.): Magyar néprajz VII. Népszokás, néphit, népi vallásosság. Akadémiai Kiadó, Budapest. 1990. 527-692.
PÓCS Éva: Átok, rontás, divináció: boszorkányság a vallás és mágia határán. In. Uő. (szerk.): Két csíki falu néphite a századvégen. Osiris, Budapest, 2001. 419-459.
PÓCS Éva: Magyar néphit Közép- és Kelet-Európa határán. L'Harmattan, (Budapest) 2002.
PÓCS Éva (szerk.): Eksztázis, álom, látomás. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi-University Press, Budapest-Pécs, 1998.
PÓCS Éva (szerk.): Lélek, halál, túlvilág. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi, Budapest, 2001.
PÓCS Éva (szerk.): Két csíki falu néphite a századvégen. Európai Folklór Intézet-Osiris, Budapest, 2001a.
PÓCS Éva (szerk.): Mikrokozmosz - makrokozmosz. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi, Budapest, 2002.
PÓCS Éva (szerk.): Áldás és átok, csoda és boszorkányság. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi, Budapest, 2004.
PÓCS Éva (szerk.): Maszk, átváltozás, beavatás. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi, Budapest, 2007.
PÓCS Éva (szerk.): Démonok, látók, szentek. Vallásetnológiai fogalmak tudományközi megközelítésben. Balassi, Budapest, 2008.
PÓCS Éva (szerk.): „Vannak csodák, csak észre kell venni." Helyi vallás, néphit és vallásos folklór Gyimesben 1. L'Harmattan, PTE Néprajz-Kulturális Antropológia Tanszék, Budapest, 2008a.
POZSONY Ferenc: Látomások a vallásos közösségek életében. In: S. LACKOVITS Emőke (szerk.): Népi vallásosság a Kárpát-medencében 1. (A kötet tanulmányai az 1991. december 8-9-én Sepsiszentgyörgyön megrendezett konferencia előadásai.) VEAB Néprajzi Munkabizottsága-Caritas Transsylvania, Veszprém, 1991. 184-194.
POZSONY Ferenc: Szeret vize martján. Moldvai csángómagyar népköltészet. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1994.
RÓHEIM Géza: Magyar néphit és népszokások. Athenaeum, Budapest, 1925.
SALAMON Anikó: Gyimesi csángó mondák, ráolvasások, imák. Helikon Kiadó, Budapest, 1987.
SALLÓ Szilárd: Az urszita rontáshiedelem a Gyimesekben. Erdélyi Múzeum LXX. (2008). 1-2. 17-28.
SEBESTYÉN Gyula: Regös-énekek. (Magyar Népköltési Gyűjtemény 4.). Athenaeum, Budapest, 1902.
SEBESTYÉN Gyula: A regösök. (Magyar Népköltési Gyűjtemény 5.). Athenaeum, Budapest, 1902a.
SERES András: Moldvai csángó garabonciások. In: KÓS Károly - FARAGÓ József (szerk.): Népismereti Dolgozatok 1994. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1994. 319-332.
SERES András: Barcasági magyar népköltészet és népszokások. Sajtó alá rendezte Keszeg Vilmos. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1984.
SOLYMOSSY Sándor: Keleti elemek népmeséinkben. (A népmesekutatás 100 éves jubileumára). Ethnographia 33. (1922). 30-44.
SOLYMOSSY Sándor: A vasorrú bába és mithikus rokonai. Ethnographia 38 (1927). 217-235.
SOLYMOSSY Sándor: Babonás hiedelmek és eljárások. In: A magyarság néprajza. IV. é.n., Budapest. 348-360.
SOLYMOSSY Sándor: A Magyar ősi hitvilág. In: A magyarság néprajza. IV. é.n., Budapest. 402-450.
SOÓS Timea: A rontáshiedelmek működtetése válsághelyzetekben. In: SZIKSZAI Mária (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 10. Kriza János Néprajzi Társaság. Kolozsvár, 2002. 106-150.
SZABÓ Enikő: Egy székelyhodosi család hiedelemvilága. In: CZÉGÉNYI Dóra - KESZEG Vilmos (szerk.): Emberek, szövegek, hiedelmek. Tanulmányok. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2001. 77-111.
SZENDREY Ákos: Az ősmagyar temetkezés. Ethnogrphia XXXIX. (1928) 12-26.
SZENDREY Ákos: A halott lakodalma. Ethnographia LII. (1941) 44-53.
SZENDREY Ákos: A napforduló és a mágikus állatvédés összekapcsolásának kérdése. Ethnographia LXXX. (1959)
SZENDREY Zsigmond - SZENDREY Ákos: Részlet a készülő magyar babona-szótárból. Ethnographia LI. (1940) 321-336.
SZENDREY Zsigmond: A varázslócselekvések személye, ideje és helye. Ethnographia XLVIII. (1937) 13-23.
SZENDREY Zsigmond: A varázslatok eszközei. Ethnographia XLVIII. (1937a) 386-405.
SZENDREY Zsigmond: Évnegyedi szokásaink és babonáink. Ethnographia LII. (1941) 10-23.
TÁNCZOS Vilmos: Gyöngyökkel gyökereztél, Gyimesi és moldvai archaikus népi imádságok. Pro-Print, Csíkszereda, 1995.
TÁNCZOS Vilmos: Nyiss kaput, angyal!, Moldvai csángó népi imádságok, Püski, Budapest, 2001.
TANKÓ Gyula: Hiedelmek. In: Uő: Gyimesi szokásvilág. Erdélyi Gondolat, Székelyudvarhely, 1996. 84-94.
UJVÁRY Zoltán: Az agrárkultusz kutatása a magyar és az európai folklórban. Debrecen, 1969.
Ujváry Zoltán: Játék és maszk. Dramatikus népszokások. I-IV. Debrecen, 1983-1988.
VAJKAI Aurél: Népi orvoslás a Borsavölgyében. Erdélyi Tudományos Intézet, Kolozsvár, 1943.
VASAS Samu: Népi gyógyászat. Kalotaszegi gyűjtés. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1985.
VIRÁG Magdolna: Temetés a Tövisháton. Haldoklóhoz, halotthoz és temetőhöz kapcsolódó szokások és hiedelmek három szilágysági faluban. (A Néprajzi Látóhatár Kiskönyvtára 4.), Debrecen, 1994.
ZAKARIÁS Erzsébet: Boszorkányok Erdőfülében. In: KESZEG Vilmos (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 1. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 1993. 182-198.
ZAKARIÁS Erzsébet: Asszonyélet Erdővidéken. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2000.
ZSIDÓ Ferenc: Történetiség, sorsok, hiedelmek a Felső-Nyikó mentén. Erdélyi Gondolat Könyvkiadó, Székelyudvarhely, 2000.
ZSIGMOND Győző: Égitest és néphagyomány. Égitestmagyarázás a romániai magyaroknál. Pallas-Akadémia, Csíkszerada, 1999.
ZSIGMOND Győző: Gomba és boszorkányság. In: Uő: Gomba és hagyomány. Etnomikológiai tanulmányok. LKG-Pont Kiadó, Sepsiszentgyörgy-Budapest, 2009. 84-88.
ZSIGMOND József - PALKÓ Attila: Magyaró néphagyományaiból. Szemelvények. Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 1996.



Discuţie