TRIMITE PRIN

Colonizări în Transilvania în secolul XX.

Publicare: 2010-10-07
Autor: KESZEG Vilmos
Tradus de: Lingua Franca Kft.
Categorie: demografie



Legea nr. V din 17 martie 1894 a reglementat valurile de colonizare ale statului ungar. Iniţiatorul legii a fost ministrul agriculturii, dr. Ignác Darányi, care a pus în aplicare reforma agriculturii în Ungaria. Potrivit primului articol al acestei legi, „statul, proprietarii privaţi şi comunele proprietare funciare pot întemeia colonii, în temeiul prevederilor prezentei legi, fie pentru a înfiinţa noi comune, fie cu scopul de a întregi comunele existente prin colonizare cu extindere."


Fiecare nouă colonie trebuia să fie aptă să găzduiască fiecare 150 de colonişti, iar extinderile - pe lângă populaţia existentă - cel puţin 10 familii de colonişti. Terenul atribuit unei familii de colonişti trebuia să fie de minim 10 pogoane şi de maxim 80 pogoane. Excepţie au făcut categoriile sociale care, „datorită industriei sau meşteşugului lor sunt meniţi să contribuie la consolidarea materială a comunei sau la îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate publică (în calitate de medici, medici veterinari, meşteşugari, muncitori etc.)". Aceste familii puteau să solicite un teren sub 4-5 pogoane, deoarece traiul lor nu era asigurat de pământ. Preţul de achiziţie a fermelor era diferit în funcţie de teren şi de clădiri.

 

 


În spatele acestei reglementări s-a aflat o concepţie dublă. Prin asigurarea terenurilor arabile s-a dorit pe de o parte asigurarea coloniştilor împotriva pauperizării, iar pe de altă parte, prin instalarea unei populaţii numeroase, s-a împiedicat asimilarea, împrăştierea acesteia.


Potrivit legii, colonizatorul era obligat să pună gratuit la dispoziţia coloniştilor instituţiile publice (biserica, şcoala), precum şi terenurile intravilane necesare locuinţelor personalului administrativ (notarul, preotul, dascălul, educatoarea). În cazul coloniilor noi, pregătirea şcolii, a bisericii sau a casei de rugăciuni era obligatorie înaintea sosirii coloniştilor. În plus, cel puţin 5% din suprafaţa de colonizat trebuia să fie cedată populaţiei de asemenea pe gratis, în scopuri publice: pentru construirea clădirilor publice şi a locuinţelor personalului administrativ, precum şi pentru cimitir, pepinieră, groapa pentru uscatul cărămizilor, piaţa, piaţa târgurilor şi groapa de hoituri. În cazul în care casa a fost ridicată de colonist, colonizatorul era obligat să-i acorde împrumut în vederea cumpărării materialelor de construcţii.


În urma legii s-a creat Inspectoratul de Colonizare a Regatului Maghiar (cu sediul şi în Cluj, printre altele) în vederea organizării colonizării. Răscumpărarea şi ameliorarea terenurilor, construirea gospodăriilor a fost realizată din fondul de colonizare naţional. Legea mai sus-amintită a fost urmată în anul 1897 de un nou decret, care a reglementat creditele oferite de instituţiile financiare, destinate colonizatorilor şi colonilor.


Planul de colonizare a avut ca obiective următoarele:
1. Redistribuirea în mod raţional a terenurilor arabile şi locuibile, pe baza puterii de cumpărare. De la mijlocul secolului al XIX-lea au avut loc o serie de reforme agrare şi de administrare. Localităţile închise, suprapopulate, au limitat emigrarea familiilor tinere cu putere de cumpărare. Din acest motiv s-a produs fragmentarea terenurilor, care constituiau baza existenţei familiilor, ca urmare a succesiunilor, migrarea puterii de muncă rurale spre oraş, în timp ce foarte mulţi s-au angajat la munci sezoniere, iar începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea a început şi emigrarea masivă în America.

Au ales să se mute în colonii în primul rând acele familii care aveau la dispoziţie destui bani pentru rambursarea contravalorii gospodăriilor, sau cei care au avut încredere în puterea lor de muncă, în baza căreia, în decursul anilor, vor putea rambursa suma creditului oferit de către stat.


2. Transferul locuitorilor din localităţile suprapopulate în regiuni nelocuite sau sub- populate. Această intenţie a urmărit în acelaşi timp „drenarea" localităţilor cu populaţie densă şi întărirea localităţilor în curs de a se transforma în diaspore şi popularea teritoriilor nelocuite. Un ziar turdean din acea vreme scria despre legea colonizării: „Legea a avut menirea să îmbunătăţească condiţiile de trai din satele şi oraşele suprapopulate ale câmpiei maghiare, având în vedere şi problema consolidării naţionale a teritoriilor marginale." (Aranyosvidék, XIII (1903), nr. 45, p. 3.)


3. Îmbunătăţirea terenurilor neprielnice pentru agricultură, pentru a deveni cultivabile. Creşterea suprafeţei cultivabile a fost posibilă prin defrişarea pădurilor, a hăţişurilor, regularizarea cursului apelor, desecarea suprafeţelor mlăştinoase, terasarea pantelor abrupte şi a alunecărilor de pământ. În Bacica, în comitatele Timiş şi Caraş-Severin, au fost defrişate în scopul colonizării mii de pogoane de pădure. Hotarul satului Cara era compusă dintr-un strat cultivabil subţire susţinut de şistul argilos caracteristic pentru Câmpia Transilvaniei. Aversele de vară au erodat încontinuu acest strat de humus. Cu scopul de a face locuibil acest teritoriu, zonele argiloase, mâncate de apă, au trebuit împădurite, fâneţele şi bălţile drenate, iar păşunile pustii umbrite. Pentru accesibilitatea dealurilor era nevoie de drumuri în spirală, acoperite cu pietriş. Asemenea amenajări funciare au precedat şi înfiinţarea Coloniei Triteni (azi: Colonia). Din banii obţinuţi din fondul naţional destinat colonizării au fost desecate suprafeţele umede, 115 de pogoane de pământ arabil au fost drenate, albiile pâraielor au fost regularizate, dealurile care ameninţau cu alunecări de teren au fost împădurite pe o suprafaţă de 64 de pogoane pentru a stabiliza solul, răzoarele au fost regularizate, s-a construit un drum în spirală care a făcut accesibil un deal în pantă în direcţia Tritenii de Jos, marginile păşunilor au fost şănţuite şi plantate cu salcâmi.


4. Regularizarea, ajustarea raporturilor etnice, între naţionalităţi. Diminuarea populaţiei maghiare băştinaşe din Câmpia Transilvaniei a avut loc cu secole în urmă. Populaţia stabilită printre dealurile sterpe, în localităţi dens populate, nu dispunea de nicio apărare împotriva duşmanilor (turci, tătari, lobonţi), şi nici în faţa epidemiilor. Familiile aristocrate, care dispuneau de proprietăţi de sute de pogoane cu populaţie împuţinată, au adus din Moldova forţe de muncă de limbă română, ieftină şi fără pretenţii. Înmulţirea numerică a populaţiei româneşti şi restrângerea celei maghiare a rezultat într-o stare de diasporă. Această situaţie era caracterizată prin căsătorii mixte, schimbarea limbii, incapacitatea de a susţine instituţiile (şcoala, biserica), dascălul, preotul, dificultăţi sau imposibilitatea ocupării acestor funcţii, întreruperea legăturilor cu maghiarimea care trăia în blocuri compacte.
În deceniile colonizării, politicienii fruntaşi, oamenii de afaceri au sesizat cu disperare scăderea puterii economice şi de cumpărare a maghiarimii din Transilvania, degradarea influenţei economice a acestei populaţii. Concluziile au fost formulate astfel de ziarul Aranyosvidék din Turda, la 8 aprilie 1905: „De ani de zile se aude şi se aude iarăşi reclamaţia că instituţiile financiare săseşti şi româneşti din Ardeal cumpără moşiile scoase la vânzare de proprietari sau prin licitaţii... Astfel cantitatea de proprietate funciară a maghiarimii din Ardeal scade încontinuu şi elementul etnic maghiar scade atât din punct de vedere material cât şi în număr." Văzând acest lucru, ca urmare a alianţei instituţiilor financiare maghiare, în 1904 a fost înfiinţată Banca Maghiară de Colonizare şi Parcelare care (pe lângă alte bănci) a pus la dispoziţie credite în condiţii avantajoase, în scopul cumpărării de pământ.


Legea colonizării menţionată a deplasat în mod exclusiv o populaţie de limbă maghiară. Colonizarea a fost direcţionată spre trei regiuni: Bacica, împrejurimile Timişoarei şi Transilvania, iar în interiorul acesteia, în primul rând Câmpia Transilvaniei. În jurul oraşului Timişoara, coloniştii au împărţit localităţile în mod exclusiv cu locuitori de limbă germană. Deoarece în jurul coloniilor băştinaşii erau de religie protestantă, statul a încurajat numai colonizarea populaţiei de religie reformată. Singura excepţie a fost oraşul Luduş, unde s-au stabilit 36 de familii romano-catolice mutate din Bucovina.
Statul a avut grijă de aceste aşezări şi după încheierea colonizării. În cazul familiilor care s-au repatriat, au migrat mai departe sau a celor ruinate, gospodăria a fost răscumpărată de trezoreria statului, care a şi hotărât apoi revânzarea acesteia.


În perioada 1899-1903 a avut loc înfiinţarea sau extinderea următoarelor localităţi:


Prin urmare, în decurs de câţiva ani, au fost dislocate 1390 de familii din localitatea de origine, pentru a se stabili în gospodării noi. Cheltuielile fiecărei gospodării trebuiau să fie rambursate de către familia de colonişti în 50 de ani.


Istoria a rezervat însă colonizatorilor o soartă aspră. După unirea Transilvaniei cu România (1918) şi tratatul de pace de la Trianon (1920), în urma încheierii Primului Război Mondial şi a noii Reforme Agrare (1921), noua putere românească nu a recunoscut drepturile familiilor colonizatoare, drepturi stipulate în contractele încheiate cu statul ungar. În 1923 aceste familii au fost deposedate de cea mai mare parte a terenurilor agrare aflate în proprietatea lor.



Bibliografie selectivă



KESZEG Vilmos: XX. századi betelepítések. Kisebbségkutatás 15. (2006) 2. 260-294.
KESZEG Vilmos (szerk.): Detrehemtelep. Adatok Detrehemtelep történetéhez. Hiperborea Kiadó, Torda, 2004.
LOVAS Sándor: A legújabb állami telepítések Magyarországon. Darányi Ignác M. Kir. Földművelésügyi miniszter megbízásából írta ~. Budapest, 1908.
MAGYARI Etelka: A bánsági magyar telepes falvakról. Néprajzi Látóhatár II. (1993) 142-146.
SOÓS László: Telepítés Nagysármáson (1893-1901). In: PÁL-ANTAL Sándor (szerk.): A Maros megyei magyarság történetéből. Tanulmányok I-II. Mentor Könyvkiadó, Marosvásárhely, 2001. II. 238-255.
SZEKERES Adél: A marosludasi telepítés (1902-1905). In: PÁL-ANTAL Sándor (szerk.): A Maros megyei magyarság történetéből. Tanulmányok. I-II. Mentor Könyvkiadó, Marosvásárhely, 2001. II. 256-274.



Discuţie