TRIMITE PRIN

Istoria cercetării artei populare

Publicare: 2010-11-30
Autor: GAZDA Klára



În acest articol istoria artei populare maghiare este tratată din perspective raportului său periodic cu cercetarea artei populare din Ungaria.


Descoperirea artei populare se datorează reformelor din domeniul industriei care au pornit din Anglia la mijlocul secolului XIX, au cuprins treptat întregul continent, iar în Europa Centrală şi de Est au fost încărcate cu conţinut naţional. Au fost culese, tezaurizate modele lucrate artistic - în Vest pentru industria de fabrică, iar la noi pentru „industria naţională" şi „arta naţională" - ce se doreau a fi constituite. Această mişcare a pornit în Ardeal şi în alte regiuni din Ungaria din aceleaşi motive practice, conducând la înfiinţarea unor noi instituţii şi la dezvoltarea domeniului ştiinţific.


Ardelenii au participat şi ei la expoziţii mondiale (Viena 1873, Paris 1900) şi naţionale (Budapesta 1885, 1896 - expoziţia milenară - etc.), au întemeiat muzee regionale (Muzeul Naţional Ardelean 1859, Muzeul Naţional Secuiesc 1879), muzee de istorie a industriei şi meşteşugurilor (Târgu-Mureş, 1886) şi muzee de etnografie (Muzeul Carpatin al Transilvaniei, 1902), au înfiinţat colecţii găzduite de colegii (Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc, Gimnaziul romano-catolic din Şumuleu-Ciuc). Profesorii de desen (spre ex. József Huszka) au cultivat, prin intermediul obiectelor de artă şi ilustraţia acestora, sentimentul de mândrie naţională al elevilor. Instituţii de învăţământ profesional (spre ex. Atelierul didactic meşteşugăresc pentru femei din Sfântu Gheorghe, 1880, Şcoala Profesională de Industria Pietrei şi Lutului din Odorheiu Secuiesc 1893), asociaţii economice (de ex. Asociaţia de Industrie Casnică Secuiască din Comitatul Trei Scaune 1876) s-au implicat în crearea industriei naţionale, bazată pe tradiţii artistice, artiştii au experimentat crearea stilului maghiar/specific maghiar, bazat fie pe ornamentică (Palatul Culturii din Târgu-Mureş (1911-1913) fie pe lumea formelor (de ex. arhitectura lui Károly Kós). Ramuri ale artei populare, aflate pe cale de dispariţie (broderia şi sculptura în lemn din zona Călatei, broderia din Araci) au fost aduse la nivel de industrie meşteşugărească profitabilă pentru aprovizionarea bazarelor dedicate cercurilor burgheziei (de ex., Bazarul Ardelean, 1887 sau Bazarul de Crăciun 1894, ambele la Budapesta). O intensă culegere de obiecte a stat în slujba noilor instituţii, (de ex. Márton Balázs din Târgu Secuiesc a furnizat între anii 1895-1902 peste douăsprezece mii de cancee, broderii etc. muzeelor din Cluj şi Sfântu Gheorghe, respectiv, Şcolii Profesionale pentru Desenul de Model din Budapesta).


Această activitate de tezaurizare a fost în anumite cazuri însoţită de documentaţii mai ample, apoi de studii descriptive. Anuarele au oferit spaţiu publicaţiilor (de ex. în 1902 Márton Balázs a publicat în Anuarul Muzeului Naţional Secuiesc un studiu despre ouăle încondeiate din Trei Scaune).
Primele realizări semnificative ale etnografiei maghiare au avut de asemenea legătură cu Transilvania. Aici s-a născut Antal Herrmann, iniţiatorul numeroaselor instituţii de specialitate, printre care a Catedrei de etnografie, ţinând cursuri la Universitatea Ferencz József din Cluj între anii 1898-1921. Primele monografii etnografice zonale ale literaturii de specialitate maghiare prelucrează teme - ca tavanele pictate ale bisericilor, porturile populare, mobila, structurile aşezărilor - studiate în Ţara Călatei, Scaunul Arieş şi Rimetea de cãtre János Jankó (1892, 1893). La fel, opera lui Dezső Malonyay, redactată cu intenţia de a servi ca sursă de inspiraţie pentru mişcarea artistică naţională, prima baza de date amplă asupra artei populare maghiară, prelucrează printre altele, în două volume, materialele a două ţinuturi ardelene (Ţara Călatei: 1907 şi Rimetea-Secuime: 1909). În cadrul temelor descrise şi ilustrate bogat, prezentate în unităţi funcţionale, autorul tratează şi influenţa marilor stiluri istorice asupra artei populare. Primele descrieri etnografice mai bogat nuanţate si însoţite cu desene tehnice, prezentate de Gábor Szinte, (începutul secolului XX), au ca subiect porţi secuieşti, stâlpi funerari şi turnuri de lemn ardelene (maghiare şi româneşti). Bazându-se pe analogii persane şi indiene eronate, József Huszka a căutat printre altele în ornamentica porţilor secuieşti rădăcinile străvechi ale stilului naţional. Prima monografie etnografică care cercetează naţionalităţile, cartea despre români scrisă de către Grigore Moldovan (1898), este legată de asemenea de Ardeal.


Ca urmare a schimbării de imperiu s-au transformat, s-au înrăutăţit condiţiile instituţionale - s-a desfiinţat Universitatea Maghiară din Cluj, muzeele nu au mai primit sprijin suficient de la stat -, iar în acest fel cercetarea etnografică de aici şi cea din ţara-mamă au fost nevoite să-şi croiască într-o mare măsură drumuri distincte. În viaţa minoritară, artei populare i s-a conferit rolul de a întări identitatea etnică şi religioasă, respectiv de a tempera criza economică şi morală. În anii 1930 intelectualii (Pál Péter Domokos, Géza Vámszer, Ferenc Rezső Haáz) au fondat muzee în provincie (în Ciuc şi Odorheiu Secuiesc), au iniţiat mişcări de revitalizare a artei populare (reintroducerea în port a costumelor populare, ţesutul scoarţelor ţărăneşti). În această prosperă activitate de teren au fost atraşi şi studenţii lor. Monografiile etnografice despre Săcădat şi ceangăii din Moldova (Géza Vámszer, Pál Péter Domokos, Gábor Lükő) au atins şi aspecte legate de arta populară. Géza Vámszer s-a îndeletnicit cu aşezările, porturile, arta populară din comitatul Ciuc. În acest timp Károly Viski a prezentat în cataloage de obiecte broderiile din comitatul Ciuc (1924) şi scoarţele secuieşti (1928), păstrate la Muzeul de Etnografie din Budapesta. Cercetările sale în domeniul artei populare serveau drept etalon ştiinţific demn de urmat: ţinând prelegeri despre porţile secuieşti, a atras atenţia asupra relaţiilor europene ale acestui tip de obiect, în sinteza sa despre arta populară maghiară, structurată pe genuri (s.a.) a pledat pentru interdependenţa materialului, tehnicii şi ornamenticii şi a făcut o expunere a straturilor, funcţiilor istorice ale artei populare. În aceeaşi perioadă István Györffy a elaborat metoda de cercetare istorică a obiectelor bazată pe datele arhivistice. În Ardeal, lingvistul Attila Szabó T. a făcut intense cercetări arhivistice, reconstruind în lumina datelor de istoria limbii istoria obiectelor (scoarţele, arhitectura populară în lemn). Rodul amplei sale cercetări arhivistice, publicată în cele 13 volume ale Dicţionarului istoric al lexicului maghiar din Transilvania, este o sursă valoroasă a istoriei artei populare ardelene.
Între anii 1940-1944, în pofida vremurilor de război, graţie sprijinului financiar şi moral primit de la ţara-mamă, în „mica lume maghiară" din nordul Transilvaniei s-au îmbunătăţit condiţiile instituţionale pentru cercetarea artei populare. Pentru încurajarea activităţilor muzeistice au fost delegaţi experţi din Ungaria, cum ar fi Iván Balassa, acesta ocupându-se cu precădere de ceramica artistică şi cultura funerară secuiască. Studenţi ai Universităţii de Arte Plastice au participat 3 ani la rând la taberele etnografice de vară iniţiate de către Institutul Naţional pentru Cercetarea Culturii Populare şi Regiunilor Etnografice de la Budapesta şi organizate la Armăşeni-Ciuc, pentru cercetarea artei populare. La Catedra de etnografie reînviată a Universităţii din Cluj au fost formaţi tineri specialişti, printre care Károly Kós şi Ferenc Haáz. Mai apoi Károly Kós a şi predat aici, alături de Jenő Nagy, lingvist şi cercetător al porturilor populare.


Din mai mult punte de vedere este importantă activitatea etnografei Gertrúd Palotay: pe de o parte pentru analiza broderiei ardelene sub aspecte sociale şi de istorie a culturii, pentru cercetarea influenţei turceşti asupra broderiei populare maghiare, localizarea broderiilor ardeleneşti bazată pe critica de stil, iar pe de altă parte pentru lucrarea sa în care a cuprins rezultatele cercetării artei populare, a indicat sarcinile acesteia impunând aspecte principiale şi metodice (1948).


Sub cea de-a doua guvernare românească, condiţiile instituţionale pe de o parte s-au ameliorat, iar pe de altă parte s-au înrăutăţit. Din anul 1948 s-a desfiinţat Secţia de etnografie din cadrul universităţii. În anii 1950 Károly Kós a fost investit de către Institutul de Istoria Artei al Academiei Române cu derularea unui program de cercetare a artei populare maghiare, având o durată de mai mulţi ani. Grupul de cercetători constituit din cei trei membri principali - Károly Kós, Judit Szentimrei şi Jenő Nagy - şi câţiva asistenţi, au cules materiale în zona Casinului, la ceangăii din Moldova, regiunea sălăjeană Tövishát (Dealul Spinilor), în valea Târnavei Mici, Rimetea şi Sic. În urma acestei munci de teren, chiar dacă doar peste 5 decenii, au apărut 5 monografii semnificative care analizează arhitectura, textilele şi porturile, 3 culegeri de mostre de broderii şi mai multe studii. Judit Szentimrei a participat cu studenţii săi şi la expediţia ştiinţifică a grupului de cercetători români de pe Valea Jiului şi Ţara Bârsei. În acelaşi timp József Faragó, Géza Vámszer şi Jenő Nagy au studiat în Zona Călatei situaţia, istoria portului popular, dar şi meşteşugurile care s-au ocupat de confecţionarea pieselor de costume. Publicarea rezultatului acestor cercetări a devenit posibilă doar peste decenii.


Un alt centru de cercetare a fost constituit de muzeele trecute acum în subordinea statului - Muzeul Etnografic al Transilvaniei care a întrunit colecţiile maghiare şi româneşti, cele din urmă fondate de către Romulus Vuia, muzeele din Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, Miercurea Ciuc. Personalităţile reprezentative ale acestora au fost Károly Kós, Márton Tarisznyás, István Molnár, Dénes Kovács, Pál János. Din a doua jumătate a anilor 1960 numărul muzeelor a mai crescut (Muzeul de Istorie Regională din Cernat şi Muzeul Breslelor din Târgu Secuiesc, cu aportul lui Pál Haszmann şi László Incze). Reînvierea cercetării etnografice se datorează înfiinţării în muzee a secţiilor de etnografie, în care au fost angajaţi muzeografi cu pregătire filologică (Klára Gazda, István Pál Demény, Lajos Fülöp, Irén Farkas). A fost demarată culegerea ansamblurilor de piese (Károly Kós, Klára Gazda). Fondul muzeistic a fost îmbogăţit cu colecţii (port popular miniaturizat pe talie de păpuşi, trusou prunc, îmbrăcăminte de copii) provenite din campaniilor de culegere ce au cuprins întreg Ardealul sub îndrumarea diferitor periodice (Jóbarát, Dolgozó Nő). Materialul din colecţii a fost publicat în cataloage de modele (de ex. despre coarne pentru praf de puşcă: István Molnár şi István Ughy), precum şi în anuare muzeistice şi sub forma de studii care au prezentat serii de piese (de ex. din stiloul lui Károly Kós cahle, furci de tors, cupe de băut, mobilele cioplite româneşti din zona Lăpuşului). Săpăturile arheologice (Elek Benkő) au adus la suprafaţă vestigii medievale care au contribuit la cunoaşterea istoriei artei ceramice şi a sistemelor de încălzire. Cercetările legate de arta provincială ofereau materiale comparative pentru etnografie (de ex. Lajos Kelemen a scris un studiu de sinteză despre tavanele pictate, iar Margit B. Nagy o monografie despre cultura materială a nobilimii maghiare în Epoca Renaşterii din Transilvania).


Odată cu împărţirea administrativă pe judeţe din anul 1968, îndrumătorii culturali de specialitate ai şcolilor populare de artă, ai Caselor Creaţiilor Populare, ai ansamblurilor populare organizate pentru sprijinirea folclorismului (Dezső Bandi, Sándor Haáz, Dénes Kovács, András Seres, János Kardalus, Vilma Kósa-Szánthó), respectiv colecţionarii voluntari şi-au valorificat cercetările despre porturile populare, centrele de ceramică şi confecţionarea mobilei, broderii etc. în studii, respectiv albume de modele (despre porţi, mobilă pictată, alesături, broderii etc.). Centrele culturale judeţene au scos publicaţii proprii, sine stătătoare. Revista periodică naţională Művelődés [Cultură] alocă spaţiu pentru mici comunicări de date.


Personalitatea cea mai marcantă a cercetării artei populare maghiare din Transilvania, Károly Kós, şi-a propus elaborarea unei viitoare sinteze, la care, pentru a umple golul lăsat în această ştiinţă de lipsa specialiştilor, a solicitat colaborarea unor autori intelectuali nespecialişti, i-a îndrumat pe aceştia redactându-le lucrările în publicaţia periodică intitulată Népismereti Dolgozatok [Studii etnografice], iniţiată de el. El însuşi a cercetat aspectele legate de arhitectură, cultura interioarelor, producţia mobilei, meşteşugurile populare precum ceramica, fierăritul, cojocăria, arta dragostei şi a morţii. Prin alăturarea variantelor de tip ale obiectelor a reconstruit linii de dezvoltare ipotetice. A oferit artei populare o interpretare largă: a inclus uneltele populare legate de producţie şi necesităţile vitale, de viaţa socială şi spirituală care prin execuţia lor au dobândit valoare estetică. A analizat aspectele legate de producţia, aplicarea, semnificaţia, interdependenţa creaţiilor aparţinând acestui domeniu, considerând necesară reflectarea asupra întregii culturi populare materiale, sociale şi spirituale, asupra întregului ansamblu de fenomene. Şi-a definit metoda ca fiind „complexă", aceasta cuprinzând în sinteză cele mai răspândite tendinţe aplicate moştenite - descrierea, prezentarea grafică, analiza fenomenelor prin prisma evoluţionismului, a metodei istorico-geografice şi a „ştiinţei marxiste" (care scoate la iveală cauza fenomenelor). Totodată a refuzat structuralismul şi semiotica.


Judit Szentimrei s-a dedicat domeniului său de cercetare dispunând de cunoştinţele suplimentare ale unei ţesătoare, artiste textile şi ale unui profesor universitar, oferind un studiu competent al aspectelor legate de confecţionarea textilelor populare: folosirea materialelor, tehnica, ornamentica, tipurile şi ansamblurile de obiecte, posibilele aspecte de detaliu, funcţiile practice, festive, rituale şi magice ale lor, elementele contextuale materiale, sociale şi spirituale. Concepţia sa îndreptată asupra dimensiunii simbolice a obiectelor a oferit o deschidere spre abordările antropologice. Prin prezentarea comparativă pe regiuni a terminologiei populare a vizualizat extinderea geografică a fenomenelor, folosind o metodă comparativă a istoriei culturii a schiţat etapele ipotetice ale dezvoltării istorice a artei populare textile.


Alături de descrierea porturilor populare din diferite regiuni, Jenő Nagy s-a ocupat de evoluţia istorică a pieselor componente ale acestora, valorificând pe lângă rezultatele studiilor de teren şi concluzii lexicului istoric. Pe baza datelor legate de obiecte (broderia din Zona Călatei) şi limba vie (terminologia populară), János Péntek a efectuat analize funcţionale şi semantice.


Conform statisticii întocmite de către Károly Kós, cercetarea artei populare maghiare din Transilvania s-a concentrat în acea epocă, până în anul 1980, în proporţie de 25% pe aspecte generale, de 21% pe meşteşugurile populare, prelucrare, de 28% pe produse, de 9% pe ansamblurile de obiecte, de 6,3% pe funcţii, respectiv 5% dintre lucrările publicate au conţinut eterogen, iar 5,1% sunt colecţii de motive ornamentale. Abordare propusă de către Gertrúd Palotay a corespuns, sub multe aspecte, nivelului epocii, însă nu a reflectat asupra idealului de frumuseţe în concepţia populară, nu a manifestat interes pentru migrarea stilului şi motivelor. A rămas reticent faţă de interpretarea mai largă a artei populare propusă de către Vilmos Voigt, nu a cercetat arta populară plastică. A fost caracterizat de o tonalitate obiectivă, lipsită de ideologie, contrar celei uzuale în cercetarea etnografică românească a epocii, în care fenomenul tratat a fost mereu raportat la ideea că românii sunt băştinaşi în Bazinul Carpatic, la principiul „unităţii în diversitate" a culturii lor.


Cercetarea artei populare a fost modernizată în perioada următoare schimbării de regim din anul 1989 datorită condiţiilor instituţionale şi organizatorice mai libere şi locurilor de muncă apărute în noul context al dezvoltării informaţionale.Numeroşi absolvenţi ai Catedrei de etnografie (reorganizate de către János Péntek) şi ai Şcolii doctorale din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, (Enikő Szőcsné Gazda, Tekla Tötszegi, Levente Szőcs, Zoltán Miklós, Istvţn Kinda, András Vajda şi alţii) au fost angajaţi de către muzee. Instituţiile de specialitate, inclusiv Asociaţia Etnografică „Kriza János" organizată de jos, au menţinut de la început relaţii profesionale extinse cu cercurile de specialitate din străinătate şi mai ales din ţara-mamă. Noi puncte de vedere au întregit cercetările actuale: în centrul atenţiei au ajuns aspectele simbolice ale obiectelor rituale, elementele structurale ale decoraţiunilor (Klára Gazda), cursul vieţii obiectelor de artă, rolurile acestora în crearea legăturilor, a statutului şi în păstrarea memoriei familiale (Tekla Tötszegi). Accesul mai liber la arhive a facilitat intensificarea cercetărilor istorico-etnografice. Enikő Szőcsné Gazda a relevat noi informaţii legate în primul rând de artizanat şi folosirea obiectelor, cu caracter artistic şi local, de industria manuală artistică, inclusiv folosirea artefactelor acesteia, contribuind la localizarea centrelor de confecţionare. În analizele sale a evidenţiat conjuncturile sociale, condiţiile juridice, corespondenţele dintre lege şi practică etc., legate de folosirea ansamblurilor de obiecte (Enikő Szőcsné Gazda). Au fost realizate noi cataloage de obiecte muzeistice despre bâtele ciobăneşti din Ciuc (Szilárd Salló), lăzile cioplite (Enikő Szőcsné Gazda), cahlele (Enikő Szőcsné Gazda). Noi sinteze teoretice şi metodice (Kincső Verebélyi, Klára Gazda) sunt în căutarea posibilităţii de extindere a cercetării artei populare spre dimensiunea estetică.



Bibliografie selectivă



GAZDA Klára: A romániai magyar népművészetkutatásról. In: KESZEG Vilmos (szerk.): Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 9. Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2001. 83-120.
GAZDA Klára Közösségi tárgykultúra - művészeti hagyomány. (Néprajzi Egyetemi Jegyzetek, 4.) KJNT-BBTE Magyar Néprajz és Antropológia Tanszék, Kolozsvár, 2008.
Kós Károly, dr.: Szempontok népművészetünk néprajzi vizsgálatához. Acta Hargitensia I. Csíkszereda, 1980. 235-244.
PALOTAY Gertrúd: A magyar népművészet kutatása. Néptudományi Intézet, Budapest, 1948.
VEREBÉLYI Kincső Korok és stílusok a magyar népművészetben. Osiris. Budapest, 2002.



Discuţie