TRIMITE PRIN

Comitele secuilor

Publicare: 2010-10-19
Autor: KORDÉ Zoltán
Tradus de: SZÉKELY Zsuzsa
Categorie: istorie



Comitele secuilor (comes Siculorum) a fost cel mai important lider militar, judiciar şi administrativ al secuilor din Transilvania. Regele l-a numit din rândul baronilor maghiari (niciodată secui). Într-o anumită perioadă, autoritatea comitelui secuilor era extins dintre teritoriile săseşti şi peste Mediaş, Bistriţa şi regiunea acesteia, precum şi peste Braşov şi regiunea acestuia (Ţara Bârsei), dar până în secolul al XV-lea această autoritate a fost desfiinţată.


Tot pe mâna comiţilor secui erau şi câteva cetăţi care cădeau în afara Secuimii: la început Gurghiu (care în mare parte a jucat rolul centrului comital) şi Hălchiu; ulterior la acestea s-au adăugat Bran şi Piatra Craiului. Comiţii secuilor făceau parte dintre baroni, însă sunt menţionaţi doar rar în listele cu demnităţi din documentele medievale.


Comitele secuilor conducea forţele armate secuieşti, iar în timp de pace verifica pregătirea de luptă şi starea adecvată a armamentului. El a fost judecătorul suprem al secuimii, care şi-a dezvoltat o administraţie locală şi tradiţii de drept proprii. Forumurile activităţii sale judecătoreşti constau din adunarea scaunului, numită în latină generalis congregatio, adunarea generală a secuilor şi adunarea generală judecătorească din Transilvania.


În timp ce peste primele două prezida el, la cea din urmă - convocată la ordinul regelui - a participat alături de alţi demnitari. Tot sarcina lui erau şi asigurarea aplicării ordinelor regale şi colectarea birurilor - în primul rând cea al taxei pe boi, ce trebuia colectată periodic.


Veniturile aparţinând funcţiei de comite al secuilor aveau mai multe componente. În timp ce autoritatea demnitarilor se extindea şi asupra teritoriilor săseşti, li se cuveneau şi rente din aceste teritorii. Din domeniile de cetate aflate sub autoritatea lor li se cuvenea o rentă sistematică. Baronul învestit în funcţie primea de la secui câte un cal pe scaun, caii fiind necesari pentru ca comitele secuilor să poată să intre în război în mod corespunzător.


În afară de acestea, comitele avea un venit sistematic din amenzile încasate în scaune. Din cauza surselor istorice incomplete, perioada formării funcţiei nu poate fi stabilită în mod clar. În baza datelor care ne stau la dispoziţie, pare probabil că funcţia - în forma cunoscută de noi - nu exista înainte de mutarea şi stabilirea secuilor în Transilvania (acest lucru este demonstrat, de exemplu, şi de faptul că stăpânirea comiţilor din secuime nu se extindea şi peste grupurile de secui răspândite în Ungaria).
În baza unor urme slabe, putem să credem că organizarea funcţiei de comite a avut loc în 1226, când moştenitorul tronului de atunci, Béla (viitorul rege Béla al IV-lea), a ajuns ducele ducatului transilvănean. Tatăl său, Andrei al II-lea, a expulzat în anul anterior Ordinul Teutonilor din Transilvania, iar în 1224, în Andreanum, a acordat privilegii semnificative saşilor din Transilvania. Punerea în ordine a relaţiilor din Transilvania şi reorganizarea conducerii secuilor, care în acel moment trăiau deja într-un singur bloc în estul Transilvaniei, a devenit de actualitate.


Prima menţionare după nume a unui comite al secuilor apare în 1228, pe parcursul campaniei din Bulgaria a lui Béla: acesta este Bogomér, fiul lui Szoboszló, menţionat în document cu titlul de comite şi conducător al secuilor (comes et ductor). Ulterior, din perioada lui Árpád s-au păstrat numai două nume de comiţi: Mojs, fiul lui Albert din neamul Ákos şi Péter Fogas din neamul Bő. Amândoi au ocupat această funcţie în timpul domniei lui Andrei al III-lea (1290-1301), ultimul domnitor din dinastia Árpád. După moartea lui Andrei al III-lea, funcţia de comite al secuilor, împreună cu cel de voievod şi alte funcţii, au ajuns pe mâna lui László Kán, cel care a construit puterea domnească provincială din Transilvania. Carol Robert a reuşit să recupereze funcţia de comite al secuilor numai în 1315, după moartea prezumtivă a voievodului László - cel puţin atunci întâlnim în surse demnitari numiţi de către el: Tamás Losonci şi fratele său, István. Însă consolidarea situaţiei din Transilvania a început cu adevărat doar prin numirea ca voievod a lui Tamás Szécsényi în 1321.


Tot în acelaşi timp regele l-a numit comite al secuilor pe vărul lui Tamás, Simon din neamul Karcsics. Cel din urmă a fost însă destituit în 1327/1328. Motivul destituirii poate fi dedus doar dintr-un document ulterior privind confiscarea proprietăţii sale din cauza unor „fărădelegi grave": este vorba de o revoltă contra regelui. Succesorul lui a devenit Lack din neamul Hermány, neam ai cărui membri nu au jucat un rol semnificativ în politica ţării.


Succesiunea a însemnat în acelaşi timp şi o schimbare de eră în istoria funcţiei: odată cu Simon Karcsics s-a închis pentru totdeauna epoca demnitarilor care s-au întors contra lui Carol Robert, funcţia fiind ocupată numai de baronii fideli dinastiei. Deoarece după 1328 pentru aproape o jumătate de secol - cu ceva întrerupere - funcţia de comite secui era deţinută de Lack şi descendenţii acestuia, această perioadă poate fi numită era Lackfi.


Lack a colaborat cu succes cu voievodul Tamás, astfel nimic nu a mai stat în calea punerii în ordine a relaţiilor din Transilvania. În timpul domniei sale apare titlul comes trium generum Siculorum (comitele celor trei neamuri ale secuilor), a cărui interpretare face obiectul unor dezbateri; cel mai probabil se pare că se referă la cele trei clase sociale în formare în cadrul secuimii. Apare de asemenea şi expresia „judecătorul secuilor" (iudex Siculorum) ceea ce, pe lângă funcţia militară, face referire la întărirea funcţiei judecătoreşti.


Exercitarea funcţiei de către Lack s-a terminat în 1343 (cu câteva luni înainte şi Tamás Szécsényi eliberase funcţia de voievod); succesor a devenit fiul său, András Lackfi. Descendenţii lui Lack însă au deţinut nu doar funcţia de comite al secuilor, ci şi pe cea de voievod până la începutul anilor 1370: s-a întâmplat adesea ca o rudă apropiată a baronului ce îndeplinea una dintre funcţii să deţină cealaltă funcţie. După moartea lui Ludovic I (1342-1382), prăbuşirea sistemului de putere construit de dinastia Anjou şi slăbirea puterii centrale şi-a pus amprenta şi pe situaţia funcţiei de comite. Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a datorat urcarea sa pe tron grupării baronilor, condusă de arhiepiscopul de Esztergom, János Kanizsai.


Liga a jucat un rol definitoriu în conducerea ţării timp de circa 15 ani. Astfel, nu este surprinzător dacă în această epocă şi comiţii secui au fost selecţionaţi din această grupare: între 1391-1395 funcţia a fost deţinută de fratele cel mic al arhiepiscopului, István Kanizsai. După înăbuşirea răscoalei din 1403, Sigismund a scăpat pentru totdeauna de liga Kanizsai şi a construit un nou sistem de putere care a ţinut până la moartea sa. Comiţii secui ai acestei perioade au fost, bineînţeles, demnitari fideli faţă de rege şi oameni de încredere ai acestuia.


În acelaşi timp, în perioada lui Sigismund îşi are începutul un fenomen care se va împlini după moartea domnitorului, odată cu slăbirea puterii centrale: unele funcţii - între care şi cea de comite al secuilor - au fost tot mai frecvent îndeplinite de doi sau trei baroni deodată, care puteau fi rude, dar şi străini şi dispuneau de competenţe egale.


Pe parcursul domniei de o jumătate de secol a lui Sigismund, deţinerea funcţiei de comite secui de către mai multe persoane a acoperit doar 15 ani; după moarte sa însă, prin luptele pentru tron, disputele interne şi atacurile turcilor, acest fenomen s-a generalizat. În plus, adesea nu demnitarii erau cei care-şi efectuau sarcinile legate de funcţie, aceştia nici nu au stat în Transilvania, iar sarcinile lor erau îndeplinite de sub-comiţii care îi înlocuiau. Situaţia s-a complicat şi mai mult prin apariţia în Transilvania la începutul anilor 1440 a altor demnitari care purtau titluri cum ar fi guvernator, căpitan, prim-căpitan al secuilor etc., care îndeplineau sarcini ce ţineau în continuare de competenţa voievozilor sau a comiţilor secui în funcţie.


S-a întâmplat, în schimb, şi ca comitele secuilor în funcţie să fie numit „prim-căpitan al Transilvaniei" de către rege şi să i se acorde o sarcină care era îndepărtată de funcţia de comite (de exemplu convocarea adunării provinciei). Funcţionarea acestor demnitari cu statut nesigur a încetat doar odată cu avansarea consolidării situaţiei din Transilvania în anii 1460. Un alt factor relevant a fost şi faptul că la începutul anului 1441, regele Vladislav I (1440-1441) - în schimbul sprijinului primit de la ei - i-a numit pe Iancu de Hunedoara şi pe Miklós Újlaki - între altele - voievozi ai Transilvaniei şi comiţi secui.
Prin aceasta s-a întâmplat pentru prima oară ca cele mai importante două funcţii din Transilvania, cea de voievod şi cea de comite secui, să fie pe mâna aceleiaşi persoane. Procesul unirii acestor două funcţii a durat în jur de un sfert de secol şi s-a terminat în 1467. În această perioadă au fost doar două cazuri în care un singur baron a îndeplinit funcţia (Ferenc Csáki între 1446-1448 şi János Daróci în 1446). În general, mai mulţi demnitari funcţionau în acelaşi timp, adesea s-a întâmplat ca unul dintre ei să fie totodată şi voievod, iar timp de mai mulţi ani voievozii au deţinut şi funcţia de comiţi secui.
În perioada 1448-1463 actorii cei mai importanţi au fost demnitarii proveniţi din familia Rozgonyi; comiţii secui proveneau în mare parte din rândurile lor, din când în când şi voievozii. Confuzia situaţiei este bine demonstrată de faptul că pe parcursul anului 1461 au fost în funcţie trei comiţi secui; unul dintre aceştia, Sebestyén Rozgonyi, a fost în acelaşi timp şi voievod al Transilvaniei, dar în afara lui încă trei persoane au deţinut funcţia de voievod - aceştia din urmă însă nu au fost şi comiţi secui.
Contopirea funcţiilor de voievod şi de comite secui a ajuns la un stadiu important în 1473: regele a luat funcţia de comite de la Rajnáld Rozgonyi şi a dat-o în totalitate lui János Pongrácz din Dindeşti care, începând din anul anterior, îndeplinea oricum această funcţie, pe lângă cea de voievod. În 1467, după ce a înăbuşit Răscoala din Transilvania, Matei a numit din nou un comite independent, pe János Daróci, care însă a murit eroic în timpul unei campanii la sfârşitul aceluiaşi an.


Cu aceasta în esenţă s-a terminat istoria independentă a funcţiei de comite secui, deoarece începând de atunci, această funcţie a fost deţinută de voievozii transilvăneni. Această situaţie nu se schimbă cu nimic prin faptul că între anii 1504-1507, pentru o perioadă scurtă de timp, funcţia a fost deţinută din nou de un comite secui independent, în persoana lui János Tárcai. Ca urmare a unirii definitive în 1467 a funcţiei de voievod cu cea de comite secui nu mai existau funcţii de sub-comite, sarcinile acestora au fost preluate de către sub-voievozi - tot aşa cum s-au desfiinţat şi proprietăţile comitelui secui (totalitatea cetăţilor şi domeniilor ce ţineau de funcţie).


Deşi în 1498 legea încă mai aminteşte separat obligaţia voievodului şi a comitelui secui de a menţine oaste personală, fuziunea s-a finalizat şi formal înainte de anul 1526. După Mohács, funcţia a trăit doar prin nume: voievozii, între altele, s-au autointitulat şi comiţi secui, domnitorii habsburgici însă - până la Maria Tereza - nu au folosit acest titlu. La solicitarea secuilor, regina a preluat din nou titlul, care ulterior le-a revenit regilor maghiari.



Bibliografie selectivă



Szádeczky Kardoss Lajos: A székely nemzet története és alkotmánya. Bp. 1927. 20-21.;

Kubinyi András: Erdély a Mohács előtti évtizedekben. In: Tanulmányok Erdély történetéről. Szakmai konferencia Debrecenben 1987. október 9─10. Szerk.: Rácz István. Debrecen 1988. 65-73;

Engel Pál: Magyarország világi archontológiája 1301─1457. I─II. Bp. 1996.;

Kordé Zoltán: Az Árpád-kori székely ispánok. In: Demény Lajos Emlékkönyv.Szerk.: Violeta Barbu-Tüdős S. Kinga. Bucureşti 2001. 199-207.

Kordé Zoltán: A székelyispáni méltóság a Zsigmond-korban. Történelmi Szemle, 2004. 3-4. sz. 193-239;

Kordé Zoltán: Megjegyzések a székely ispánok 1467 előtti katonai szerepéhez. Hadtörténelmi Közlemények, 2005.3. sz. 721-731.



TAGURI

secui


Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ