TRIMITE PRIN

Chiaburi, chiaburire

Publicare: 2010-11-10
Autor: LÁSZLÓ Márton
Categorie: istorie



Termenul de „chiabur" provine din Rusia, unde ţărănimea bogată era astfel denumită. Potrivit teoriei marxist-leniniste, societatea se împarte în clase, în mediul rural ele fiind: proletariatul agicol (fără pămănt), ţărănimea săracă, cea mijlocie şi „chiaburii". Conform acestei viziuni, chiaburii îi exploatează pe ceilalţi agricultori, acest fapt dând naştere „luptei de clasă" dintre chiaburi şi celelalte clase sociale.
După preluarea puterii de către comunişti în România (1947), prima dată s-a declanşat o campanie de presă împotriva chiaburilor, apoi, în şedinţa plenară a CC al PMR desfăşurată între 3-5 martie 1949, s-a decis declanşarea colectivizării şi luarea unor măsuri de constrângere a chiaburilor. Conform prim-secretarului de partid de atunci, Gh. Gheorghiu-Dej, pentru a se putea stabili apartenenţa la clasa chiaburilor trebuia avut în vedere:


„(...) dacă are pământ, în ce regiune se află pămăntul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie, câte şi ce fel de mijloace de producţie; ce cultivă; cât produce şi cât duce din producţie pe piaţă; dacă exploatează sau nu forţă de muncă străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale care se puteau aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte. Însă decisiv este dacă exploatează sau nu forţă de muncă străină şi dacă este sau nu exploatat de alţii; are sau nu mijloace de producţie, câte şi ce fel de mijloace de producţie."


Sarcinile suplimentare impuse chiaburilor au făcut necesară întocmirea listelor de chiaburi. Şi din definiţia lui Gheorghiu-Dej rezultă că era destul de complicat să se stabilească cine poate fi considerat chiabur, aşa că subiectivismul - şi adesea rea-voinţa - membrilor locali de partid şi a conducătorilor Sfaturilor Populare s-a manifestat în întocmirea acestor liste. Conducerea de partid şi de stat a exercitat de multe ori presiuni pentru ca numărul celor care erau consideraţi chiaburi să fie cât mai mare. În general, din 1949 şi până în 1959, s-au întocmit anual liste de chiaburi, numărul chiaburilor fiind variabil, în funcţie de situaţia politică şi economică la data respectivă. Nu dispunem de date sigure la nivel naţional, iar în listele întocmite la diferite niveluri ale administraţiei sunt frecvente modificările, schimbările, ceea ce face dificilă stabilirea numărului exact al chiaburilor la o anumită dată.


Practic, cineva putea fi declarat chiabur pentru următoarele motive: deţinerea în proprietate a unor terenuri agricole mai mari, practicarea unor mici afaceri (proprietarii de batoze, de cârciumi, de mici prăvălii, de moară sau chiar ai unui cazan de ţuică etc.), originea (aşa-numiţii „chiaburi de sertar"), starea materială generală mai bună în raport cu ceilalţi săteni, folosirea unui salariat plătit, opinia politică exprimată (de ex. manifestarea nemulţumirii faţă de regimul comunist). De regulă, la etichetarea cu termenul de chiaburime era expusă pătura înstărită a satului, care practica mici afaceri; dispariţia ei a însemnat întreruperea procesului de modernizare internă, organică a zonei rurale.
La plenara din 3-5 martie 1949 s-au stabilit ţelurile de ordin sociopolitic faţă de chiaburi: îngrădirea lor economică, micşorarea influenţei lor sociale, excluderea lor din conducerea cooperativelor săteşti. Îngrădirea economică s-a realizat prin cote şi impozite mărite (cu cca 20-50%). Dacă chiaburii nu puteau să le satisfacă, erau citaţi în tribunale sub acuzaţia de „sabotaj economic", unde - în funcţie de situaţia politică şi economică de la acel moment - puteau fi condamnaţi la amendă, confiscarea averii, închisoare, muncă silnică sau deportare. Pe plan social Partidul Comunist a încercat instigarea unei „lupte de clasă" împotriva lor - la indicaţia partidului, membrii de partid şi simpatizanţii de la sate au început o campanie de discreditare a chiaburilor: pe gardurile lor au fost mâzgălite inscripţii jignitoare, în gazetele de perete erau batjocoriţi, în diferite chestiuni administrative erau discriminaţi negativ. Toate acestea erau secondate de o campanie de presă îndreptată împotriva lor. Chiar şi în acest context, se cunosc mai multe gesturi de solidaritate practicate: consătenii i-au ajutat cu produse agricole la cote sau cu muncă fizică.


Executarea celor numiţi chiaburi în scopuri de intimidare a avut cel mai mare efect asupra comunităţilor rurale. De exemplu, în judeţul Mureş, pentru a înfrânge rezistenţa de trecere de la treierişul pe arie la colectivizare, se cunosc patru persoane considerate chiaburi care au fost executate: Kacsó István (Miercurea Niraj † 9 august 1949), Sántha József (Vădaş † 7 august 1949), Kiss István (Vadu † 20/21 iulie 1950), Nagy László (Curteni † 13/14 august 1950).


În prima perioadă a colectivizării era o practică frecventă confiscarea bunurilor imobile (terenuri, casă, şură) de la cei etichetaţi drept chiaburi pentru gospodăriile colective nou înfiinţate, pentru aceasta fiind nevoie fie de condamnarea lor pentru „sabotaj economic" şi confiscarea averii, fie de expulzarea familiei şi preluarea bunurilor „părăsite". În judeţele secuieşti fenomenul a fost unul de proporţii (cunoaştem 24 astfel de cazuri în judeţul Trei-Scaune, 12 în judeţul Ciuc, 10 în judeţul Odorhei, 53 în judeţul Mureş, toate petrecute până la jumătatea lunii octombrie 1950).


În alte cazuri au fost constrânşi să se înscrie în noile gospodării comune, apoi la inaugurarea gospodăriei sau după aceea erau excluşi din gospodărie - fără animalele şi inventarul agricol pe care le-au predat. Copiii celor calificaţi drept chiaburi erau excluşi din instituţiile de învăţământ superior sau nu se puteau înscrie la asfel de instituţii. Există date şi despre excluderea lor de la locul de muncă. Dar pe lângă modalităţile enumerate mai sus, chiaburii erau discriminaţi în viaţa de zi cu zi în diferite feluri.
În 1952, măsurile luate contra chiaburilor au devenit instrumente utilizate în lupta internă din partid: Vasile Luca (Luka László), membru CC şi ministru al finanţelor, a fost acuzat de către Gh.

Gheorghiu-Dej că, din cauza măsurilor lui, între anii 1949-1951, chiaburii au plătit impozite prea mici şi numărul gospodăriilor chiaburilor a fost micşorat artificial. După ce Luca a fost schimbat din funcţie, la 21 aprilie 1952 au fost elaborate noi directive de bază în identificarea chiaburilor: erau consideraţi chiaburi acele persoane care au folosit anual mai mult de 30 de zile forţă de muncă plătită. Ca urmare a acestei măsuri, a cresut numărul chiaburilor, apoi, după strângerea surplusului de cote obligatorii generat astfel, în toamna anului 1952 conducerea politică a scăzut numărul chiaburilor.


În rezoluţia şedinţei plenarei din 19-20 august 1953 a CC al PMR s-a recunoscut faptul că unor gospodării ale chiaburilor le-au fost impuse cote şi alte obligaţii prea mari şi ilegale, rezultând o scădere a producţiei acestora, chiaburii lăsându-şi pământul pârloagă sau abandonându-şi gospodăriile.


Pentru că asigurarea producţiei agricole era o prioritate, rezoluţia a atras atenţia organelor de execuţie ca politica de „îngrădire" a chiaburilor să fie aplicată astfel încât ei să poată să-şi îndeplinească obligaţiile economice faţă de stat.


Şi în rezoluţia şedinţei plenare a PMR din 16-17 iulie 1956 a fost abordată situaţia chiaburilor. S-a decis că, în urma măsurilor de îngrădire îndreptate împotriva chiaburilor, precum şi a „fărâmiţării naturale a proprietăţii agricole", s-a micşorat numărul gospodăriilor chiaburilor şi că aceştia participă la producţia agricolă sub posibilităţile lor şi din cauza „îngrădirii" prea stricte. Pentru contracararea acestei situaţii organele de partid au dispus relaxarea măsurilor de constrângere. Totodată, prin rezoluţie s-a cerut reexaminarea listelor de chiaburi, scoaterea unora de pe aceste liste şi s-a aprobat - condiţionat - primirea copiilor de chiaburi în gospodăriile, întovărăşirile şi cooperativele agricole.


Probabil sub influenţa revoluţiei din Ungaria din 1956, în a doua parte a anului - cel puţin în Ţinutul Secuiesc - numărul chiaburilor a fost micşorat. O scădere treptată caracterizează şi perioada de până la 1959.


La 30 martie 1959 s-a interzis agricultorilor arendarea sau darea în parte a pământurilor, precum şi folosirea forţei de muncă străină. Acele terenuri pe care proprietarul nu a putut să le cultive trebuiau predate gospodăriilor colective sau întovărăşirilor agricole, aceeaşi soartă având şi terenurile agricole nelucrate, fără proprietar sau nedeclarate (HCM nr. 115/1959). Cei care nu respectau decizia erau ameninţaţi cu Ordinul de confiscare a pămăntului. Din perspectiva rezoluţiei, celor care renunţau la „exploatare" (adică la cea mai mare parte a pământurilor şi la utilizarea forţei de muncă plătite) li se promitea că vor fi scoşi de pe lista de chiaburi şi că nu vor mai fi supuşi niciunui fel de măsuri discriminatorii.


Ca urmare a acestei hotărâri, 516 gospodării de chiaburi din Regiunea Autonomă Magiară au predat 8.856 ha teren; alte persoane din diferite categorii sociale au predat 1.891 ha.
Odată cu aplicarea amintitei hotărâri a luat sfârşit întocmirea listelor de chiaburi, discriminarea celor consideraţi chiaburi, supunerea lor unor sarcini suplimentare, astfel fiind închis un capitol trist al istoriei sociale.



Bibliografie selectivă



Dan Cătănuş - Octavian Roske: Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică. Vol. I. 1949-1953, INST, Bucureşti, 2000.

Dan Cătănuş - Octavian Roske: Colectivizarea agriculturii în România. Cadrul legislativ. 1949-1962, INST, Bucureşti, 2007.

Katherine Verdery - Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), în vol. „Chiaburii vechi şi noi: închiaburirea şi deschiaburirea ţăranilor din Aurel Vlaicu. Dorin Dobrincu-Constantin Iordachi (editori)", Polirom, Iaşi, 2005.

Robert Levy - Gloria şi decăderea Anei Pauker, Polirom, Bucureşti, 2002.

Marius Oprea - Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Polirom, Bucureşti, 2002.

Gheorghe Iancu, Virgiliu Ţărău - Un episod din implicarea Securităţii în colectivizarea agriculturii româneşti în „Anuarul Institului de Istorie Cluj-Napoca - 1998", Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.

Oláh Sándor: Csendes csatatér. Kollektivizálás és túlélési stratégiák a két Homoród mentén (1949-1962). [Front de luptă liniştit. Colectivizarea şi strategiile de supravieţuire în valea Homoroadelor1949-1962], Pro Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 2001.

Máthé János: Magyarhermány kronológiája 1944-1964. [Cronologia localităţii Herculian] Csíkszereda, 2008, Pro-Print Könyvkiadó (ed: László Márton).



Discuţie