listare

trimite prin

Biserica romano-catolică, Cristuru Secuiesc
Ultima actualizare:  2010-02-17
Autor:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: str. Libertăţii nr. 61, Cristuru Secuiesc
Cod: HR-II-m-A-12805
Datare: secolul XIII. refaceri în secolul XIV. şi 1458

Date istorice

Cristuru Secuiesc, ca şi majoritatea localităţilor din Secuime, apare relativ rar în diplomele medievale. Prima menţionare a localităţii o găsim în dijmele papale, conform căruia parohul Jacobus de Sancta Cruce plăteşte 23 de banali, iar în 1334 8 denari banali vechi. Cristurul plătise astfel cea mai mare sumă a regiunii, care indică şi însemnătatea localităţii. Din punctul de vedere al administraţiei eclesiastice Cristuru Secuiesc aparţinea eparhiei de Telegd, care cuprindea şi scaunul Odorheiului. Toponimul s-a derivat din hramul bisericii medievale, Sfânta Cruce. În evul mediu cultul moaştelor din lemnul Sfintei Cruci era deosebit de important, istoria lemnului crucii, plină de întorsături interesante, a inspirat multe cicluri de reprezentări narative. Regii Ungariei din dinastia Arpadiană au făcut rost de mai multe bucăţi din aceea cruce pe care a fost crucificată Mântuitorul. Cultul Sfintei Cruci în Regatul Ungariei a fost foarte răspândit în secolele XII-XIII., cea mai bună dovadă a acestuia fiind chiar apariţia frecventă a toponimului Keresztúr. (Din cauza interpretării greşite a toponimului mulţi au căutat în jurul Cristurului urmele cavalerilor cruciaţi, în mod firesc fără rezultat.) În ianuarie 1395 regele Sigismund de Luxemburg, în drumul lui spre Moldova, datează din Cristuru Secuiesc o diplomă. În 1459 a fost întocmită o diplomă in Oppido Keresthwr, care indică rangul de târg al localităţii (localitate mai mică, cu drept de târg şi cu aspect orăşenesc, ca şi majoritatea oraşelor de astăzi ale Secuimii, mai ales centrele scaunelor au deţinut acest rang). Cristuru Secuiesc a fost reşedinţa scaunului Cristur, pomenit prima dată în 1477. În evul mediu au avut loc câteva şedinţe generale ale reprezentanţilor scaunelor secuieşti în Cristur. În secolul XVI. scaunul Cristur şi-a pierdut treptat importanţa, şi la sfârşitul secolului devenise un scaun-filială a scaunului Odorhei, dar este important de menţionat faptul că în timpul principelui Ioan Sigismund orăşelul a avut o relativă securitate de drept faţă de abuzurile garnizoanei militare şi a cetăţii de la Odorhei.

 

Biserica parohială medievală se ridică la sud-est de centrul oraşului, prima şi singura menţionare medievală a bisericii este cea pomenită, din dijmele papale. Parohul menţionat în 1548 al localităţii, Dominus Blasius plebanus de Sekel Kerestur, probabil fusese ultimul preot catolic al perioadei reformei, iar János Marosi Synning era deja de religie protestantă. În Cristuru Secuiesc a câştigat teren confesiunea reformată şi unitariană, şi s-au păstrat mai multe informaţii despre disputele aprige ale celor două comunităţi legate de apartenenţa bisericii medievale. În 1631 reformaţii, cu scopul de a obţine biserica de la unitarieni, şi-au prezentat cererea lor în acest sens principelui Gheorghe Rákóczi I., cel care a propus despărţirea bisericii în două spaţii separate şi folosirea comună a clopotului. Propunerea nu a fost inedită, cunoaştem mai multe cazuri în care confesiunile au împărţit biserica (de exemplu Micăsasa). Deşi această împărţire a convenit şi comunităţii calvine, nu s-au păstrat date despre separarea efectivă a diferitelor părţi ale clădirii. În 1646 avem informaţii despre o nouă tentativă de împărţire a clădirii, când biserica veche, turnul acestuia, parohia, respectiv casa învăţătorului au fost adjudecate calvinilor, iar unitarienii au primit clopotul. Totuşi biserica a rămas în posesia comunităţii unitariene mai numeroase, iar reformaţii în scurt timp au zidit o nouă biserică. Bolta navei s-a prăbuşit tocmai în această perioadă în urma unui incendiu. În 1765 biserica este menţionată ca şi părăsită. Catolicii au obţinut biserica pe baza unui decret regal. Aspectul exterior actual al bisericii se datorează lucrărilor de renovare din perioada 1779-1821, dar detaliile diferitelor faze de construcţie, respectiv a realizării mobilierului liturgic al perioadei catolice, au rămas încă neelucidate. Turnul vechi - care se pare că a fost la colţul nord-estic al bisericii - a fost demolat, faţada vestică a fost reconstruită aproape în întregime şi dotată cu un turn central şi tribună. În acelaşi timp au avut loc reparaţii importante şi în cor.


Descrierea edificiului

Biserica are o navă spaţioasă, cu un turn central interior pe latura vestică. Corul este mai scund şi mai îngust, cu închidere poligonală, din cor spre nord se deschide uşa sacristiei, dar există şi o sacristie sudică, construită în 1929. Nava are cinci perechi de contraforturi, corul este de asemenea sprijinit de contraforturi. Contraforturile vestice ale navei sunt mai simple decât celelalte, şi probabil au fost realizate în cursul transformărilor de la începutul secolului al XIX-lea. Intrarea semicirculară a bisericii se deschide prin faţada principală, deasupra intrării se văd trei ferestre simple dinspre tribună. Faţada este articulată prin lesene şi brâu. Cercetările de parament au descoperit cruci medievale de sfinţire pe faţada vestică a bisericii.

 

Faţadele laterale şi-au păstrat aspectul lor medieval. Soclul înalt de piatră al navei pare a fi medieval. Cornişa bogat profilată a fost realizată din tencuială, cândva în secolul al XIX-lea. Pe peretele nordic articulat în patru registre de cele cinci contraforturi, se deschid doar trei ferestre, dar poate fi presupusă şi existenţa ferestrei vestice sub tencuială. Ferestrele, respectiv uşa de sub fereastra centrală sunt ogivale. Ferestrele sunt decorate cu muluri gotice. Uşa era dotată cu portic în evul mediu, fereastra din ax având parapet mai înalt decât celelalte. Ancadramentul uşii este destul de simplu, profilat doar prin teşirea muchiei. Pe faţada nordică - în axa intrării sudice - se deschide un alt acces ogival, cu profilatură mai dezvoltată. Peretele în jurul uşilor iese uşor în relief, această cămăşuială poate să indice eventual şi încastrarea ulterioară ale ancadramentelor, care este confirmată şi de cronologia bazată pe cercetările arheologice. Este important să precizăm faptul, că pe capetele estice ale pereţilor laterali, lângă contraforturile de colţ se mai observă câte un ciot de zid. Corul este luminat prin trei ferestre ogivale, mulurile sunt aproape identice cu mulurile ferestrelor navei. Sacristia nordică pare a fi o construcţie medievală.

 

Intrând prin uşa vestică ajungem în nava acoperită cu tavan plat. La capătul vestic al navei corpul turnului este înconjurat de tribuna zidită în secolul al XIX-lea. Peretelui nordic i se alătură un amvon neogotic din lemn cu o plastică bogată, acest stil fiind prezent şi pe cele două altare laterale. Cel mai spectaculos element medieval al interiorului navei este fragmentul de pictură murală de pe peretele nordic, lângă tribună, reprezentând o femeie călărind un balaur, şi ridicând un pocal. Contururile picturii decolorate au fost trasate cu culoarea maro de către descoperitorii acestuia. Femeia reprezentată pe fragmentul de mari dimensiuni este desfrânata din Babilon din Apocalipsa lui Ioan (cap. 17, 3-6). Compoziţia picturii urmează o xilogravură a lui Albrecht Dürer din 1497-1498 pentru o ediţie a Apocalipsei, iar elementul prin care s-a transmis imaginea a putut să fie un panou de altar pictat. Pictura murală a fost dezvelită de parohul local, János Orbán în 1904, împreună cu alte fragmente mai mici, care nu au fost păstrate. După însemnările parohului în aceste fragmente apăreau câţiva figuri de călăreţi (cei patru călăreţi ai Apocalipsei?). Pe peretele sudic al navei, lângă stâlpul tribunei se vede o nişă lată, în poziţie relativ scundă, care poate fi eventual urma unui gol din secolul al XIII-lea, realizat înaintea transformărilor radicale din secolul XV. În centrul peretelui estic al navei se deschide arcul de triumf ogival, construit din pietre profilate prin teşirea muchiei. Pietrele urmăresc planul peretelui, şi chiar de aceea este ciudat faptul, că peretele estic dinspre navă este acoperit de o cămăşuială groasă, după înlăturarea căruia au fost descoperite fresce medievale. Pe amândouă laturi ale arcului de triumf a fost descoperit tencuială medievală, dar numai pe latura sudică s-a păstrat fragment recognoscibil de frescă, figura unui episcop. Figura cu glorie stând în picioare are mitră pe cap, în mâna dreaptă ţine o cârjă episcopală. În jurul figurii se află un chenar roşu, reprezentând o nişă. Pe baza elementelor stilistice se poate presupune datarea de secol XIV. (începutul?), confirmat şi de istoricul construcţiilor. De asemenea, după îndepărtarea cămăşuielii au apărut cele două ferestre de colţ, care au fost parţial înzidite şi în evul mediu, şi stratul picturii murale intră puţin chiar în ambrazura ferestrei de sud.
În cor s-a păstrat bolta în cruce medievală cu trei traveei. Nervurile de piatră se ridică de pe console profilate, inscripţia în minuscule gotice a cheii de boltă indică data construirii corului: + anno ∫ domini ∫ millesimo ∫ c ∫ c ∫ c ∫ c ∫ q(uin)q(ua)gesi(m)o ∫ octavo (1458). Reprezentarea şi inscripţia de pe cheia de boltă din vest se referă la hramul bisericii: litera h a siglei ihs se prelungeşte în sus şi se transformă în crucea înverzită. Inscripţia circulară a cheii de boltă se referă la această imagine: arbor vite. În zidul sudic al corului s-a păstrat sedilia cu închidere în segment de cerc. Altarul principal baroc are dimensiuni mici, dar o compoziţie deosebit de frumoasă. Acest altar a suferit mai multe transformări în secolul XX.

 

Fundaţiile găsite cu ocazia cercetărilor arheologice din 1968-1971 şi ale săpăturilor de control din 1979 sunt prezentate în jurul bisericii. Fundaţiile au fost interpretate în mai multe feluri, noi considerăm ca şi corectă cea formulată de Elek Benkő, care a condus săpăturile din anul 1979. Săpăturile au găsit în jurul navei bisericii fundaţiile unei nave bazilicale cu două turnuri pe partea vestică. Conform lui Benkő fundaţiile bazilicii cu două turnuri sunt urmele unei tentative de lărgire a bisericii din secolul al XIV-lea (nu se datează mai exact), care s-a realizat doar parţial. Nava mai veche, datată în secolul al XIII-lea se ridică practic pe traseul navei de astăzi, şi cu ocazia lărgirii biserica veche a fost înconjurată cu fundaţiile bazilicii noi, după terminarea cărora biserica mai mică din interior ar fi fost demolată. Chiar şi tentativa de lărgire are două perioade: peretele nordic şi turnurile respectiv peretele sudic. Din proiectata lărgire s-a realizat doar peretele estic (al arcului de triumf, pe traseul peretelui estic vechi) şi turnul nordic. Peretele există şi astăzi, despre turn, pe baza cercetărilor arheologice şi a clopotului de la mijlocul secolului al XV-lea, se poate pronunţa că cu siguranţă a fost construit. Dintre stâlpii, care ar fi împărţit bazilica în trei nave s-au realizat doar fundaţiile şirului sudic. Fresca peretelui arcului de triumf confirmă faptul, că peretele estic al fazei din secolul al XIII-lea a fost demolat, iar peretele nou a fost legat cu zidurile laterale ale navei vechi. Cele două ferestre care au fost proiectate pentru bazilica mai largă, au ajuns în spatele colţurilor. Este o întrebare deschisă, dacă în momentul luării în folosinţă a peretelui estic, deja s-a ştiut sau nu că bazilica nu va mai fi realizată.

 

A treia perioadă importantă de construcţie a bisericii este zidirea corului, databilă prin data înscrisă pe cheia de boltă, 1458, când s-a realizat corul de astăzi, ferestrele şi uşile gotice ale navei, dar probabil şi o tribună ulterior demolată. Deci nava romanică a fost reconstruită, întrebarea este doar că în ce măsură. Cu intervenţiile de la mijlocul secolului XV. s-a realizat forma finală medievală a bisericii, din care s-a păstrat cel mai puţin faţada vestică, turnul fiind demolat la începutul secolului al XIX-lea, iar peretele primise o nouă tratare arhitecturală. Cercetarea arheologică şi de parament nu poate fi considerată deloc terminată, nu cunoaştem corul bisericii vechi, şi nu se poate exclude faptul că sub tencuiala navei se mai ascund eventuale goluri romanice şi picturi murale.


Bibliografie selectivă
Orbán Balázs: A Székelyföld leírása I. Pest, 1868. 21-25.
Dávid László: A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei. Bukarest, 1981.
Benkő Elek: A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Varia Archaeologica Hungarica. Budapest, 1992. 152-158.
Benkő Elek - Demeter István - Székely Attila: Középkori mezőváros a Székelyföldön. Erdélyi Tudományos Füzetek 223. Kolozsvár, 1997.


Discuţie