listare

trimite prin

Clădirea „Transilvania”, Zalău
Ultima actualizare:  2010-02-18
Autor:  Weisz Attila
Tradus de:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: piaţa Iuliu Maniu 5-7, Zalău, judeţul Sălaj
Cod: SJ-II-m-B-04992
Datare: 1895–1899, antecedente din sec. XVIII-XIX.

Date istorice

Oraşul Zalău este relativ sărac în monumente arhitecturale importante. După părerea specialiştilor această situaţie se datorează mai ales amplasamentului localităţii în zona Porţii Meseşene, una dintre principalele căi de acces spre Transilvania dinspre vest, practicat nu numai de negustori şi comercianţi, dar şi de oştile militare ale diferitelor epoci. În jurul localităţii se găsesc vestigii importante romane (drum roman, turn de veghe, etc.). În evul mediu localitatea apare în documente la începutul secolului al XIII-lea. A fost proprietate regală donată în 1246 episcopului de Alba Iulia, care asumase reconstruirea bisericii, respectiv deţinea aici un centru domenial. Din păcate arhiva orăşenească a fost distrusă în repetate rânduri, şi posedăm foarte puţine informaţii despre dezvoltarea topografică a oraşului. În secolele XIV-XV. Zalăul primeşte mai multe privilegii economice, în 1473 este menţionat ca şi oppidum (târg) într-un document emis de Matia Corvinul (1458–1490). A fost cea mai importantă localitate a comitatului Solnocului de Mijloc, un comitat de întindere foarte mică. În 1543 Zalăul numărase 90 de porţi, fiind cea mai populată localitate din comitat.

 

 

După destrămarea regatului medieval maghiar şi formarea Principatului Transilvaniei (1526–1541) regiunea Zalăului aparţinea principatului, însă din cauza vecinătăţii otomane din Ungaria centrală şi a Habsburgilor care obţinuseră Ungaria de nord şi de vest, localitatea devenise deseori teatru de operaţie ale diferitelor armate. Cele mai importante familii care au avut moşii în zona Zalăului au fost Bánffy, Wesselényi şi Teleki. În 1658 a avut loc un atac devastator turcesc asupra oraşului, urmat de atacurile mercenarilor Habsburgilor. La sfârşitul secolului al XVII-lea un incendiu a devastat oraşul. La începutul secolului al XVIII-lea au fost mai multe epidemii de ciumă. La începutul secolului al XIX-lea, în epoca reformelor, aristocratul Miklós Wesselényi (1796–1850), unul dintre cei mai influenţi politicieni ai vremii, a eliberat de pe moşiile lui din zona Zalăului şi Jiboului foarte mulţi ţărani de sub plata dijmei şi de sub efectuarea robotei, iar în 1848 eliberase din iobăgie mai multe sute de familii, donându-le pământuri şi oferindu-le posibilităţi de învăţare a agriculturii moderne. În 1870 Zalăul a devenit centrul comitatului Sălaj (aprox. teritoriul judeţului Sălaj de astăzi), format din unirea fostelor comitate Solnocul de Mijloc şi Crasna. În cursul secolului al XIX-lea câteva familii nobiliare au obţinut case în oraş, care – se pare – deveniseră primele clădiri mai reprezentative în afara celor eclesiastice şi a clădirii Primăriei, construită între 1836–1838. La mijlocul secolului s-a amenajat piaţa centrală. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după anul 1867, dezvoltarea urbanistică şi a fondului construit al oraşului a luat avânt, au fost construite mai multe clădiri publice (spitale, şcoli, hală agroalimentară, abator, cazarmă, sediul comitatului), un fenomen care a îndemnat şi pe întreprinzători sau pe meseriaşi să construiască case în stilul şi după tehnologia caracteristică acestora. Actuala vedută a centrului istoric este determinată de aceste clădiri din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizate în stil eclectic sau secesion, în oraş lipsind aproape în totalitate clădirile mai vechi de două secole.


Descrierea edificiului

Clădirea numită astăzi „Transilvania”, pe numele original „Vigadó” („loc de petrecere”) se află pe latura sudică a pieţei centrale, în colţ cu strada Gheorghe Doja, cu faţada principală spre centru. Planul clădirii, datorită şi a mai multor etape de construcţie, este una complexă: clădirea propriu-zisă din secolul XIX. are trei aripi simetrice, cea centrală fiind perpendiculară la cele laterale. Axa longitudinală a clădirii este determinată de cele două aripi laterale. Aripii vestice i se alăturează încă două aripi mai vechi care înconjoară o curte interioară (cea mai scurtă este orientată spre strada Gheorghe Doja, cea mai lungă este paralelă cu aripa vestică). Aproape sub întreaga suprafaţă a edificiului se întinde şi subsol. Aripa „principală” a clădirii poate fi considerată cea centrală, fiind înaltă de trei nivele (în interior are de fapt două nivele), celelalte aripi sunt de două nivele, parter şi etaj. Coama acoperişului aripii principale este perpendiculară faţă de cele două laterale şi de axa străzii. Capetele celor două aripi laterale (spre piaţă) sunt marcate prin rezalite la colţ.

 

Faţada principală, simetrică, a clădirii se împarte astfel în cinci zone, cea mai reprezentativă fiind a aripii principale. În zona parter găsim două vitrine mari, în axa cărora se află două ferestre semicirculare la etaj, deasupra lor se mai deschid două ferestre elipsoidale. Aripa principală are un zid în atic. Zonele laterale sunt mai simple, rezalitele au deschideri semicirculare la parter şi dreptunghiulare la etaj. Zonele lungi dintre rezalit şi aripa centrală au deschideri dreptunghiulare, având câte o poartă carosabilă cu închidere în segment de cerc. Faţada de stil eclectic este bogat decorată, brâul şi cornişa din tencuială sunt bogat profilate, golurile au chenare elegante, ornate deseori cu motive florale şi zoomorfe (scoici) sau cu măşti înaripate (geniile artelor) şi figuri de putti purtând pe cap coşuri cu fructe, simbolurile abundenţei. Frontonul aripii principale mai poartă urmele stemei îndepărtate ale Românei socialiste. După cum se poate constata pe vederile de epocă, original aici a fost amplasată stema veche a oraşului Zalău cu figura arhanghelului Mihail. Zona parter a faţadei este striată. Un detaliu frumos este balconul din axa centrală a aripii estice, susţinut de console masive (confecţionate de fapt din tencuială pe suport metalic), având un elegant parapet din fier. Balconul se repetă şi pe aripa vestică, în aceeaşi poziţie, este interesant că acest balcon apare pe fotografiile arhivă de la începutul secolului XX., însă nu se vede pe cele din anii 1940. Din păcate tâmplăriile originale ale faţadei principale – şi ale clădirii aproape în întregime – au fost schimbate în termopane cu tâmplărie din diferite materiale care imită într-un stil de bâlci tâmplăriile originale de certă valoare istorică şi artistică, păstrându-se numai tâmplăriile originale, frumos sculptate ale aripii principale.

 

Faţada laterală a clădirii, spre strada Gheorghe Doja, are o altă concepţie arhitecturală, mai apropiată de clasicism. Faţada vestică are 11 axe de goluri la etaj şi 10 la parter, golurile spre parter mai recent au fost transformate în vitrine dreptunghiulare sau accese de spaţii comerciale. Fosta intrare carosabilă, împreună cu spaţiul gangului au devenit de asemenea spaţiu comercial. Intrarea carosabilă lată are închidere în forma mânerului de coş. Deasupra porţii sunt două goluri de etaj. Golurile de la etaj sunt dreptunghiulare, cele laterale au chenare semicirculare. Cornişa faţadei este identică cu cea de pe faţada principală. Faţada este articulată de lesene, zona parter este striată. Tâmplăriile vechi s-au păstrat la etaj, la parter tâmplăriile istorice au fost schimbate cu termopane, fiecare unitate comercială utilizând un alt model de tâmplărie.

 

Faţada din „spate” a clădirii, adică spre sud are trei segmente. Segmentul estic este de fapt zidul de spate (calcanul) al aripii principale a clădirii. Pe segmentul vestic al faţadei se continuă tratarea etajului faţadei vestice; menţionăm faptul că din cauza terenului în pantă faţada sudică are doar un singur nivel. Segmentul central este foarte simplu, are doar patru ferestre dreptunghiulare.

 

În curtea interioară de mică întindere a clădirii s-a păstrat cursiva aripii sudice, cu arcade la parter şi rând de coloane la etaj, tipică arhitecturii neoclasiciste. La celelalte aripi se continuă cursiva, însă fără arcade şi coloane, indicând faptul că aparţin unei alte perioade de construcţie.

 

Cele trei aripi de la sfârşitul secolului al XIX-lea, orientate spre piaţă, au fost construite din cărămidă pe schelet metalic – conform tehnologiei de construcţie a perioadei – atât în cazul stâlpilor, cât şi la bolţi sau la planşee. Interiorul clădirii a fost afectat de repetatele schimbări ale instituţiilor (culturale sau comerciale) care au primit sau închiriat diverse spaţii în imobilul reprezentativ. Sala în care s-a păstrat într-o stare destul de bună decorul original este sala de spectacole de la etajul aripii centrale, înaltă de două niveluri, având şi o scenă pe latura sudică. În sală se găsesc două statui lângă scenă, reprezentând o femeie şi un bărbat, cu câte o mască la picioare, ele fiind alegoriile genurilor teatrale. Numele sculptorului care a realizat cele două opere este necunoscut. Cel mai spectaculos element decorativ al sălii este pictura de pe tavan în stil secesion. Numele autorului este şi în acest caz necunoscut, unii presupun, că ar fi vorba despre pictorul Károly Lotz (sau de un ucenic al lui), autor al mai multor opere asemănătoare, care decorează mai ales palatele unor instituţii culturale din Budapesta. Tavanul este divizat în „casete” de chenare pictate, de diferite forme geometrice, ornate cu flori şi ghirlande. În zona centrală a compoziţiei apare lângă o peşteră o figură feminină elegantă, înfăşurată în văluri.

 

Clădirea "Transilvania" este una dintre cele mai importante monumente de arhitectură din municipiul Zalău, totuşi i se cunoaşte foarte vag istoricul. Din bibliografia sa nu putem afla nici numele arhitectului care a proiectat edificiul, nici meşterii care au realizat decorul interior. Antreprenorul care construise clădirea era Károly Orbán, iar costul total al clădirii se ridica la 337 496 de coroane. Literatura presupune că în locul acestei clădiri a fost o reşedinţă nobiliară aparţinând familiei Wesselényi, şi probabil din acest conac s-a păstrat aripa sudică a edificiului cu arcade la parter şi coloane la etaj, realizat undeva la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în stil clasicist. Actuala volumetrie a clădirii s-a construit între 1895–1899, după apariţia din 1894 a programului extinderii clădirii mai vechi. Noua clădire a avut o funcţiune reprezantativo-culturală, denumită „Vigadó” tipică pentru oraşele mici şi mijlocii din Monarhia Austro-Ungară din aceea vreme, unde se ţineau baluri, au avut loc diferite spectacole, dar sălile reprezentative au fost folosite şi pentru campanii politice sau diferite tipuri de expoziţii. În această clădire a mai funcţionat şi restaurant, hotel, cafenea, etc. Aceste spaţii au fost şi sunt folosite în diverse scopuri comerciale, caracterul cultural al clădirii dispărând astăzi aproape în totalitate. Aripa estică a clădirii şi cea mai mare parte a etajului a fost reamenajată în curând, actualmente se lucrează la reabilitarea aripii centrale. Din păcate aproape toate tâmplăriile originale de lemn, bogat sculptate au fost înlocuite cu diferite tâmplării de ferestre termopan. 


Bibliografie selectivă
PETRI Mór: Szilágy vármegye monographiája, I. Budapest, 1901.
KOVÁCS KURUC János: Zilah, In: Szilágysági magyarok, Szerk. SZABÓ Zsolt, Bukarest – Kolozsvár, 1999, 617–652.
Elena MUSCĂ: Domeniile nobiliare sălăjene: monumente de arhitectură, In: Palate, castele şi cetăţi din Transilvania, Ed. Constantin BĂJENARU, Făgăraş, 2000, 172–183.


Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină