listare

trimite prin

Colegiul Gabriel Bethlen, Aiud
Ultima actualizare:  2011-01-18
Autor:  Weisz Attila
Tradus de:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: Aiud, str. Gabriel Bethlen nr. 1., jud. Alba
Cod: AB-II-m-A-00171
Datare: „Cetatea Bufniţelor”: 1775, aripa sudică: 1827–1836, aripa principală: 1883–1885.

Date istorice

Prima perioadă a istoriei colegiului din Aiud este legată de oraşul Alba Iulia, unde în anul 1622 principele Gabriel Bethlen (1613–1629) pentru formarea intelectualilor ardeleni a înfiinţat un Collegium Academicum, marele principe având şi o altă tentativă de fondare a unei instituţii asemănătoare la Cluj. Colegiul din Alba Iulia a avut un caracter calvin, printre intenţiile lui Bethlen cu înfiinţarea acestuia fiind chiar înlocuirea faimoasei Academii din Heidelberg, distrusă în 1622 de către trupele imperiale.

 

Activitatea didactică a instituţiei a fost începută chiar în anul fondării prin cursurile de filologie clasică ale primului profesor invitat din străinătate, poetul Martin Opitz. În anii următori mai mulţi intelectuali străini devin profesori ai instituţiei, printre ei cei mai importanţi fiind Johann Heinrich Alsted, Johann Heinrich Bisterfeld şi Ludwig Philipp Piscator. Colegiul de la Alba Iulia a ajuns la nivelul structurii academice cu trei facultăţi, de filologie, filozofie şi teologie abia în anul 1629. Bethlen a oferit posturi de profesori şi pentru ardelenii care au studiat la universităţi şi academii din străinătate, şi a demarat şi lucrările de construire a clădirilor colegiului, a depus bazele unei biblioteci cu un fond de cărţi din colecţia personală, a adus un tipograf din Silezia şi în anii 1628–1629 a donat mai multe proprietăţi Colegiului, printre care şi localitatea Aiud şi şapte sate iobăgeşti din regiune. Oraşul Aiud în evul mediu a fost proprietatea capitlului de la Alba Iulia, iar după desfiinţarea episcopiei catolice în 1556 a intrat în avuţia Fiscului, fiind de multe ori în folosinţa soţiilor principilor transilvăneni.

 

Colegiul a funcţionat la Alba Iulia până în 1658, când clădirea a fost devastată şi distrusă de un atac al tătarilor. Principele Mihail Apafi (1661–1690) a fost cel care, la sfatul consilierilor săi, în anul 1662 a mutat Colegiul la Aiud, într-o clădire existentă şi astăzi, aşa numitul „Palat Bethlen”, alipit din exterior incintei bisericii-fortificate(astăzi clădirea Muzeului de Istorie). Colegiul a cumpărat câteva case şi vizavi de biserică, pe locul cărora au fost construite în anii 1660 primele clădiri destinate activităţii de învăţământ (aproximativ pe locul actual al clădirii principale). Aceste condiţii au fost considerate ca şi provizorii, dar sinodul reformat din anul 1682 a hotărât rămânerea la Aiud al Colegiului, datorită existenţei moşiilor din jurul oraşului, respectiv a clădirilor noi, dar şi al faptului, că între timp în clădirea veche a Colegiului din Alba Iulia s-a refugiat Colegiul reformat din Sárospatak (Ungaria). În această perioadă rectorul şcolii a fost medicul Ferenc Pápai Páriz (1649–1716), unul dintre cei mai iluştri intelectuali ai Transilvaniei vremii. În 1704, în perioada răscoalei antihabsburgice conduse de principele Francisc Rákóczi II., trupele imperiale au incendiat oraşul din care populaţia şi studenţii Colegiului s-au refugiat în munţii din jur. În anul 1707 oraşul a suferit încă un atac al trupelor imperiale, în care clădirile colegiului au fost distruse aproape în totalitate. În această situaţie disperată rectorul Pápai Páriz, om de ştiinţă de renume european, a cerut ajutorul universităţii din Oxford şi al regelui Angliei, Gheorghe I., care au organizat o colectare de fonduri în 1716. Suma a fost depusă în bănci englezeşti, şi din dobânzile sale a fost construită între 1720–1743 clădirea colegiului mare, o clădire etajată, cu patru aripi în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare. În 1713 controlul asupra Colegiului a fost preluat de la Consiliul Princiar (desfiinţat atunci) de Consistoriul Superior al Episcopiei Reformate de Ardeal. Secolul al XVIII-lea a reprezentat epoca de înflorire a colegiului, în această perioadă biblioteca şi diferitele colecţii (antichităţi, monede, de ştiinţele naturii, etc.) au primit numeroase donaţii importante, au predat o serie de profesori de reputaţie europeană, şi pe lângă acestea, au fost construite câteva case pentru profesori şi o nouă clădire pentru tipografie. În anul 1775 a fost ridicată clădirea „Colegiului Mic”, cunoscută şi ca „Cetatea Bufniţelor” sau „Căminul de băieţi”, astăzi aceasta fiind cel mai vechi corp al ansamblului. La cumpăna secolelor XVIII–XIX. continuă această dezvoltare atât pe planul activităţii pedagogice, al cercetărilor ştiinţifice, al colecţiilor, dar şi în privinţa extinderii fondului construit: a fost fondată o fabrică de cărămidă şi de ţigle, respectiv o moară de ferăstrău pentru producţia de materiale de construcţie necesare construirii noului Colegiu. În anii 1820–1830 s-a construit un corp nou etajat, modern, care a fost înglobat la sfârşitul secolului al XIX-lea în aripa sudică (spre biserică) a corpului principal în plan de L.

 

Acestei perioade de prosperitate i-au pus capăt brusc tristele evenimente ale revoluţiei din 1848–49, când oraşul a fost atacat de către populaţia satelor din jur. În noaptea de 8 ianuarie 1849 au fost măcelăriţi aproape o mie de persoane nevinovate, a fost devastat şi incendiat colegiul, fiind distruse şi colecţiile sale şi biblioteca de o valoare inestimabilă. După ce în urma atacului clădirea colegiului mare a devenit inutilizabilă, în toamna anului 1849 nu a fost reînceput anul şcolar, iar în 1850 autorităţile au aprobat doar şcolarizarea claselor primare. După aceste distrugeri a fost renovată aripa vestică a colegiului mare, şi a fost construită o clădire nouă în continuarea acestuia, respectiv a mai rămas utilizabil doar colegiul mic. În organizarea reluării activităţii de învăţământ un rol hotărâtor a avut contele Imre Mikó, fost student şi curator al Colegiului. În 1858 Colegiul a preluat Facultatea de Pedagogie înfiinţată la Cluj, iar în 1862 s-au întors şi facultăţile de Drept şi de Teologie mutate după revoluţie la Cluj. Facultatea de Drept şi de Teologie au rămas doar temporar în Aiud, prima fiind înglobată în Universitatea Franz Joseph din Cluj, înfiinţată în 1872, iar a doua a fost mutată în 1895 tot la Cluj, devenind un Institut Teologic Protestant. După 1895 Colegiul a funcţionat cu şcoala primară, gimnaziul şi facultatea de Pedagogie, pentru formarea profesorilor gimnaziali. În pofida acestor reorganizări au avut loc şi o serie de investiţii de amploare. Între anii 1883–1885 a fost construită aripa estică (principală) a corpului principal şi a fost transformată, după modelul acestuia, şi aripa sudică, iar în 1896 a fost ridicată sala de sport.

 

În 1922 au fost organizate serbări pentru aniversarea a 300 de ani de existenţă a Colegiului. Reforma agrară din acelaşi an a naţionalizat majoritatea moşiilor aflate în proprietatea Colegiului, astfel fiind expropriat de către stat acel fond funciar care a stat la baza funcţionării independente a instituţiei de învăţământ. Din cauza lipsei de fonduri, Colegiul a fost nevoit să-le vindă aproape în totalitate proprietăţile sale funciare rămase pentru a acoperi cheltuielile de salarizare a personalului şi pentru costurile întreţinerii căminului. În 1948, după instaurarea comunismului, au fost naţionalizate toate imobilele rămase în proprietatea Colegiului prin două hotărâri de guvern, Colegiul fiind desfiinţat şi transformat într-un liceu pedagogic cu predare în limba maghiară, care a preluat şi corpul profesoral.

 

Denumirea de Liceul Gabriel Bethlen a fost interzisă în 1963, iar în 1975 fosta academie cu trei facultăţi a fost degradată la rangul de liceu industrial. După schimbările din 1989 liceul devenise liceu teoretic, iar în 1993 a fost denumit din nou Colegiul Gabriel Bethlen, iar astăzi funcţionează ca şi colegiu naţional.

 


Descrierea edificiului

Ansamblul clădirilor colegiului se situează pe o parcelă de colţ dintre străzile Moţilor (pe lângă biserica-fortificată din centru) şi Gabriel Bethlen. Corpul principal cu plan în L se ridică pe laturile de est şi de sud ale parcelei, închizând astfel dinspre exterior ansamblul. Din ansamblu face parte şi un parc dendrologic situat în partea vestică a parcelei pe un promontoriu, unde se află şi monumentul memorial Gabriel Bethlen. Clădirile din ansamblu cu cea mai însemnată valoare istorico-arhitecturală sunt clădirea principală, laboratoarele (fosta şcoală primară), şcoala primară actuală, hala de gimnastică şi căminul de băieţi („Cetatea Bufniţelor”).  

 

Cea mai veche parte a colegiul, despre care s-au păstrat doar reprezentări de arhivă, este aceea clădire cu plan dreptunghiular şi cu curte interioară care a fost construită în anii 1720–1740 din donaţia adunată de protestanţii englezi şi distrusă în evenimentele din 1849. Această clădire, denumită în izvoare Colegiul Mare, s-a situat între aripa estică de astăzi a clădirii principale şi căminul de băieţi. Se cunoaşte însă faptul, că denumirile de colegiu mare şi colegiu mic au existat şi înaintea construirii acestor clădiri, indicând nişte construcţii cunoscute doar din inventarele şi actele vremii. Pe baza acestor documente se poate presupune că clădirile respective au avut mai multe aripi sau corpuri, şi erau aproximativ pe locul actual al curţii şi al căminului de băieţi. Colegiul Mare, construit în al doilea sfert al secolului al XVIII-lea, a fost o clădire etajată, prevăzut cu săli de clase, auditoriu şi bibliotecă. Locuinţele profesorale erau în aşanumit Palat Bethlen, iar studenţii au locuit în camere situate ori în subsol ori între sălile de clase, iar colecţiile instituţiei erau erau depuse în edificiul Colegiului Mic. Sălile claselor au fost denumite după oraşe biblice sau după numele unor oraşe cu renumite universităţi protestante. Spre curtea interioară aripile clădirii au avut câte o cursivă, atât la parter cât şi la etaj, care s-au deschis cu arcade. Aripa nordică a fost construită în anii 1722–1727, iar aripa vestică în 1729, celelalte două aripi au fost terminate în anii 1730–1740.

 

Colegiul Mic, căminul de băieţi de astăzi, a fost construit în 1775, şi actualmente este cea mai veche parte a ansamblului de clădiri. În perioada edificării această clădire etajată cu un plan alungit s-a situat la vest de Colegiul Mare. Scările ei au fost amplasate în două „turnuri” adosate faţadei estice a clădirii, iar acoperişul baroc este de tip mansardă. Încăperile parterului şi cursiva de la etaj sunt boltite. În faţa scării de sud sunt fixate clopotele colegiului. Probabil din secolul al XVIII-lea se datează şi stema colegiului cioplit în piatră şi format din blazonul familiei Bethlen (două lebede cu gâturile strâpunse de aceeaşi săgeată), care este înzidită în portalul lateral de lângă aripa principală.

 

Între anii 1827–1836 a fost construit aripa sudică a colegiului, care deşi a fost transformată radical la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai păstrează câteva fragmente şi din faţadele originale. Aripa sudică este singura aripă realizată a unei clădiri impozante, proiectată cu patru aripi care ar fi trebuit să înconjure clădirile vechi. La capătul vestic al faţadei interioare se observă şi astăzi rândurile de cărămidă ieşite pentru continuarea zidăriei unei noi aripi. S-a păstrat portalul intrării originale a gangului, cu ancadrament de piatră având închidere în forma mânerului de coş, şi cu bolţarul median decorat cu frunză de acant. Faţadele acestei aripi sunt mai simple decât cele ale aripii moderne a clădirii principale, dar, se pare, că intrările de la parter, cu închidere în segment de cerc sunt originale. Scara şi nivelurile inferioare ale aripii sunt boltite cu calote boeme. Un detaliu elegant este batantul uşii scării spre pod, cu decor neoclasicist cioplit în lemn.

 

Volumetria actuală a Colegiului s-a format prin construirea aripei estice a clădirii principale, realizată între anii 1883–1885 după proiectele arhitectului clujean Ferenc Szalay. Cu realizarea aripei de est Colegiul a devenit, ca şi mărime, după ansamblul bisericii-fortificate, a doua construcţie a oraşului. Eleganta faţadă exterioară de stil eclectic, cu pavilioane centrale şi de colţ se înscrie în tipul palatelor administrative şi de învăţământ din perioada monarhiei dualiste. În perioada construirii Colegiul de la Aiud era una dintre cele mai importante (şi bogate) instituţii de învăţământ superior din Transilvania, şi prin concepţia arhitecturală monumentală, conducerea ei a încercat să reprezinte şi acest statut. Aripa estică, asemănător aripei de sud dispune de două etaje, ferestrele dreptunghiulare sau semicirculare au chenare elegante de tencuială, cu decor de factură neorenascentistă. Faţada spre curtea interioară era deschisă dinspre cele două etaje prin arcade, care ulterior au fost vitrate. Ferestrele şi uşile încă mai păstrează şi astăzi tâmplăriile şi feroneria de epocă, intrarea principală este prevăzut cu un grilaj metalic bogat decorat. Deasupra intrării s-a amplasat stema Colegiului. Concomitent cu construirea aripii estice a fost modernizată şi faţada aripei sudice. Mai multe săli au fost decorate cu pictură murală decorativă, dintre care cele din sălile Muzeului de Ştiinţe Naturale de la primul etaj, şi dintr-o sală mai mică de lângă bibliotecă se văd şi astăzi. Pe o fotografie de epocă se mai vede şi decorul mural neorenascentist al sălii festive. Mobilierul de epocă a sălii festive s-a păstrat aproape integral, dintre care cele mai importante piese sunt cele două sobe monumentale din fontă şi tribuna sălii, susţinută de coloane din fontă. Mobilierul de expunere din muzeu de asemenea datează din secolul XIX.

 

Sala de sport se situează la vest de căminul de băieţi, a fost construită în 1896 în stil neogotic, decorat din exterior cu contraforturi. În partea nordică a ansamblului, deja în parc s-a construit în 1906 spitalul colegiului, folosind şi unele elemente decorative de stil secession. Lângă sala sport se ridică fosta şcoala primară, actuala clădire a laboratoarelor, proiectată de arhitectul Károly Kós, construită în anul 1936, o clădire cu o volumetrie simplă, dar plină de caracter.


Bibliografie selectivă
P. SZATHMÁRY Károly, A gyulafehérvár-nagyenyedi Bethlen-főtanoda története, Nagy-Enyed, 1868.
VÁRÓ Ferenc, Bethlen Gábor kollégiuma, Első füzet, Nagyegyed, 1903.
BAKÓ Béla, Az erdélyi academicum collegium keletkezése körüli ellentmondások, Korunk, 1977. XXXVI. 5.
JAKÓ Zsigmond – JUHÁSZ István, Nagyenyedi diákok 16221848, Budapest, 1979.
VITA Zsigmond, Az enyedi kohó, Budapest, 1986.
KRIZBAI Jenő, Nagyenyed – Bethlen Gábor Kollégium, Erdélyi műemlékek 28. Kolozsvár, 1997.
ORBÁN János, Református kollégiumépítkezések Erdélyben a barokk és klasszicizmus korában. Nagyenyed, Kolozsvár, Marosvásárhely, In: Dolgozatok az Erdélyi Múzeum Érem- és Régiségtárából, II. (XII.) évfolyam, 2007.



Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină