listare

trimite prin

Cetatea de la Colţeşti
Ultima actualizare:  2012-11-27
Autor:  Lupescu Radu
Tradus de:  Radu Lupescu



Date despre monument
Adresa: sat COLŢEŞTI; comuna RIMETEA, Dealul Cetăţii (Vároldal)
Cod: AB-II-m-A-00208
Datare: sec. XIV–XV.

Date istorice

Rimetea şi Colţeşti sunt două aşezări aflate odinioară în comitatul Turda. Sunt situate pe cumpăna râurilor Mureş şi Arieş: până ce pârâul Havas se scurge spre nord şi se varsă în râul Arieş, pârâul Szilas curge spre sud înspre Mureş. Cele două aşezări sunt strâns legate de regiunea Arieşului, legătură realizată prin intermediul Pietrei Secuiului încă din secolul al XIII-lea. Deşi există diferenţe majore între cele două aşezări, începând cu structura topografică a lor şi încheind cu modul de viaţă al locuitorilor, istoria lor se întrepătrunde, formează un tot unitar. Astfel Rimetea şi Colţeşti alcătuiesc o unitate armonică atât a diferenţelor cât şi similitudinilor care le caracterizează. Chiar şi în prezent sunt două aşezări cu trasături etnografice specifice ungureşti într-o regiune majoritar românească.

 

 

Istoria locului începe la Rimetea, care a fost cea mai însemnată aşezare a regiunii respective. Importanţa sa este semnalată şi de faptul că a dat numele de origine a familiei Torockai, originari din comitatul Solnoc. Ei s-au stabilit aici probabil după marea invazie tătară din 1241-1242, primind în stăpânire o proprietate cu centrul la Rimetea, care odinioară aparţinea de cetatea de la Turda.


Nu ştim nimic precis despre istoria Rimeţii înainte de 1241. Dezvoltarea ei pare să fie strâns legată de exploatarea forestieră din zonă necesară transportului sării pe Mureş. Nu este exclus, să fi început şi exploatarea minereului de fier din zonă, o îndeletnicire de bază în perioada care a urmat. Istoricul Zsigmond Jakó a demonstrat falsul actului din 1291, prin care Andrei al III-lea a colonizat această zonă cu mineri din Stiria şi le-a acordat o serie de privilegii. Acest act este folositor doar pentru a înţelege aspiraţiile locuitorilor din Rimetea în secolul al XVIII-lea, pentru care au fost în stare să falsifice un act medieval.


Oricum era o regiune populată nu foarte dens, unde a doua invazie tătară din 1285 a produs pagube imense. Familia Torockai a depus eforturi însemnate de a coloniza domeniile sale în urma cărora au apărut o serie de noi aşezări pe acest domeniu. În secolul al XV-lea domeniul se compunea deja din zece sate. Alături de Rimetea Colţeştiul s-a format de asemenea timpuriu, denumit după hramul bisericii, Sfântul Gheorghe (Torockószentgyörgy). Acestei politici de colonizare se integrează şi gestul Regelui Tânăr al Ungariei, Ştefan, de a aşeza o populaţie secuiască în zona învecinată a Arieşului. Din aceasta s-a format mai târziu Scaunul Arieş.


Primul membru cunoscut al familei Torockai este Ehellős senior, care în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a pus bazele puterii familiei. În perioada imediat următoare invaziei tătare, în plin proces de castelare a Regatului Ungar, a ridicat o fortificaţie pe Piatra Secuiului, cu scopul de a se putea retrage împreună cu locuitorii din zonă în cazul unui nou atac tătar. Este vorba despre un tip de fortificare răspândită la acea vreme, ridicate pe culmi înalte, greu accesibile, ele având nu atât funcţii rezidenţiale cît mai ales de refugiu. A fost ridicată cu aportul populaţiei din zonă, care se putea folosi de asemenea de cetate. Familia Torockai nu şi-a petrecut viaţa de zi cu zi în această fortificaţie. În 1291 juniorul Ehellős a permis secuilor din zona Arieşului să folosească în comun cetatea de pe Piatra Secuiului, până când vor trăi pe acele meleaguri. În spatele acestei condiţii se află intenţia familiei stăpânitoare de a coopta secuii în apărarea fortificaţiei în cazul unui atac tătar.


Cel mai influent membru al familiei a fost Ehellős junior, cel care la începutul secolului al XIV-lea a îndeplinit funcţia de vicevoievod al Transilvaniei, pe lângă voievodul Ladislau Kán. Voievodul Transilvaniei a fost notoriu pentru acţiunile sale de însuşire a domeniilor bisericeşti ale episcopiei şi capitlului din Alba Iulia. În acest context pare să fi cedat cetatea de la Sad (Vălişoara) a capitlului subalternului său de încredere, Ehellős. Acesta era interesat în obţinerea fortificaţiei în condiţiile în care cetatea se afla chiar în zona de vecinătate dintre domeniul familiei şi cel al capitlului. După moartea voievodului cetatea a rămas pe mâna lui Ehellős, care abia în 1321 a ajuns la un acord cu capitlul. Astfel i s-a permis să folosească cetatea şi domeniul aferent pentru încă doi ani, după care urma să le retrocedeze proprietarului de drept. Cetatea nu mai apare în proprietatea familiei, revenind capitlului din Alba Iulia.


În perioada următoare familia Torockai n-a mai ocupat funcţii importante, probabil din cauza relaţiei bune cu fostul voievod Ladislau, un mare inamic al regelui Carol I de Anjou. Abia după câteva decenii bune s-a schimbat uşor această situaţie. În 1366, cu ocazia vizitei regelui Ludovic de Anjou în Transilvania, acesta a acordat dreptul de paloşă asupra domeniilor sale lui Elek Torockai. Mai târziu un document îl menţionează pe Elek ca şi constructorul cetăţii de la Colţeşti. Nu este exclus să fi obţinut dreptul de construcţie de la rege chiar cu ocazia vizitei din 1366. Deşi existenţa cetăţii este certă, ea nu este menţionată în izvoarele scrise numai abia în 1459. În acest an Ehellős Torockai a ţinut prizonier un iobag din Aiud, care acordase ajutor altor iobagi să fugă de pe domeniul familiei Torockai.


Spre mijlocul secolului al XV-lea construcţia cetăţii a ajuns la un prim apogeu de care însă familia Torockai nu s-a putut bucura pentru multă vreme. În 1467 membrii familiei au participat la răzvrătirea nobilimii transilvanie împotriva regelui Matia. După înlăturarea acestui pericol, regele a oferit clemenţă participanţilor de rang aristocratic, însă a pedepsit aspru implicarea nobilimii mici şi mijlocii, din care făcea parte şi familia Torockai. La răzvătire au aprticipat doi membrii ai familiei: László şi Ehellős, care reprezentau ramuri diferite ale acesteia. Proprietăţile lor au fost confiscate, însă în octombrie 1467 regele Matia a revenit asupra deciziei de confiscare în cazul lui László. Situaţia lui Ehellős însă s-a înrăutăţit, şi a luat drumul pribegiei în Polonia împreună cu János Farnasi Veres. Domeniile lui Ehellős au fost pe rând cedate de către rege voievodului Transilvaniei, Miklós Csupor de Monoszló, care s-a remarcat pe parcursul campaniei militare din Moldova, apoi lui János Kis Bottyini, Péter Derzsi, voievodului János Pongrác de Dengeleg şi prinţului Ioan Corvin.


Familia Torockai a făcut demersuri repetate de a redobândi în totalitate cetatea şi domeniul aferent, dar fără succes. În final, problema a fost rezolvată în urma răscoalei lui Gheorghe Doja. În timpul răscoalei familia şi locuitorii din zonă s-au retras în cetate, care a fost astfel asediată. După înnăbuşirea răscoalei, tot în 1516, Ferenc Torockai s-a prezentat în faţa regelui Ludovic al II-lea, căruia i-a arătat nişte fragmente de peceţi şi documente arse, argumentând că actele donaţionale au ars pe parcursul răscoalei ţărăneşti. Pare puţin verosimil ca regele să fi fost convins de aceste dovezi, însă rezultatul final a fost unul favorabil familiei Torockai: Ferenc şi urmaşii lui au redobândit toate proprietăţile familiei confiscate de către regele Matia. La acea vreme domeniul cetăţii de la Colţeşti era compusă din următoarele aşezări: Rimetea, Colţeşti, Izvoarele, Cărpiniş, Sălciua de Sus, Sălciua de Jos, Poşaga, Lunca, Vidolm şi Buru, toate în comitatul Turda. Obţinerea acestui act donaţional era foarte important pentru familie deoarece până la confiscarea domeniilor din 1467 nimeni nu a pus la îndoială dreptul lor de proprietate, iar familia nu a depus eforturi speciale pentru a obţine un act donaţional pentru aceste proprietăţi. Pe de altă parte acest act a pus capăt unui şir de procese începute după 1467, şi care au durat aproape patru decenii. În tot acest timp au câştigat toate procesele, însă punerea în practică a deciziilor a fost dificilă.


La începutul secolului al XVI-lea, când au devenit iarăşi stăpâni asupra întregii cetăţi, acest tip de reşedinţă nobiliară a căzut în desuetudine. Încă din secolul precedent s-au răspândit castelele şi curiile ridicate în zone mai uşor accesibile, iar această modă s-a generalizat în perioada următoare. Astfel au procedat şi diferitele ramuri ale familiei Torockai, care şi-au construit propriile conace în satul Colţeşti. După această perioadă cetatea a fost folosită doar în cazuri speciale, cum a fost şi răscoala din 1514. Din această cauză ea a fost întreţinută, chiar şi anumite amenajări pot fi datate în ultima perioadă de folosire a cetăţii. Ştim, că în 1571 Mátyás Torockai a tras asupra conacului lui László Torockai chiar din cetate, iar Borbála Kapi a plasat un clopot în capela cetăţii. Ultimul act de folosinţă al cetăţii se leagă de răscoala condusă de Francisc Rákóczi al II-lea, când armata austriacă care avansa dinspre Aiud a bombardat şi distrus cetatea, familia Torockai fiind de partea principelui răzvrătit.


Descrierea edificiului
Cetatea se află la est de satul Colţeşti pe un promontoriu care domină acea parte a aşezării. Ruinele cetăţii se degradează în mod constant, însă pe alocuri zidurile se păstrează destul de înalt. Cetatea poate fi accesată dinspre vest. Pe această latură se află două intrări. Poarta situată la stânga permite accesul la cea mai veche parte a cetăţii. Este vorba despre un donjon construit la mijlocul secolului al XIV-lea, asemenea turnurilor de locuinţă din epoca respectivă (A). A fost construită din piatră de carieră. Are un plan patrulater, înălţimea de cca. 20 m, iar grosimea zidului la nivelul intrării este de 3 m. Intrarea se află la primul etaj. Turnul se compune dintr-un parter şi trei etaje. Etajele au fost despărţite prin tavane din lemn. În stânga intrării de la primul etaj se află o scară adâncită în grosimea zidului care duce la etajul următor. În rest se circula probabil cu ajutorul scărilor din lemn. La primul etaj, pe latura de est, se află o fereastră, la etajul doi, pe aceeaşi latură două, iar la etajul trei, pe latura de nord şi sud câte una. Ferestrele sunt amplasate mai ales pe latura de est mai greu accesibilă. Sunt de remarcat la primul etaj urmele lambriului de lemn, iar la etajul doi urmele unui şemineu. Turnul era prevăzut cu un drum de strajă, urmele bârnelor de susţinere fiind vizibile şi astăzi. Pe latura de sud se află o placă comemorativă amplasată în 1892, pentru a memora – de altfel în mod eronat – rolul jucat de Ehellős Torockai în ridicarea cetăţii:



A Thorotzkay család vára.
Építtette Thorotzkay Illés er-
délyi alvajda a 13. század végén.
Leégette br. Tiege osztrák tábornok 1703-ik évben.
E kő tetetett 1892-ik évben.
[Cetatea familiei Thorotzkay.
Construită de către vicevoievodul Transilvaniei
Ehellős Thorotzkay la sfârşitul secolului al XIII-lea.
A fost arsă de către generalul Tiege în 1703.
Această piatră a fost aşezată în 1892.]



Din colţul sud-vestic al turnului porneşte un zid de incintă, păstrată destul de înalt, care bloca accesul pe promontoriu. Zidul delimita o curte interioară (I). Turnul şi curtea alcătuiau Cetatea de Jos, care a rămas în proprietatea familiei şi după complotul împotriva regelui Matia. La sfârşitul secolului al XV-lea, sau începutul celui următor, curtea a fost compartimentată cu doi pereţi în trei încăperi (c). Astăzi se mai păstrează urma unui singur perete în faţa donjonului.



    Revenind la cea de-a doua intrare în cetate, aceasta permite intrarea în Cetatea de Sus. Partea cea mai timpurie a ei este un turn amplasat pe un colţ de stâncă. Trunul s-a prăbuşit în jurul anului 1868, iar în prezent se mai păstrează doar colţul de nord-est (B). A fost ridicată probabil în secolul al XIV-lea, cu puţin timp după construcţia donjonului. La sud de acest turn se află palatul castelului, construit în secolul al XV-lea (a). Partea dinspre turn a palatului s-a distrus, însă se păstrează celălalt capăt al palatului întărit pe ambele colţuri cu piatră ecarisată. La zidirea lui au utilizat piatră de carieră şi piatră de râu, iar la fixarea ancadramentelor de fereastră cărămidă. Interiorul palatului a fost compartimentat în patru încăperi, dintre care astăzi se păstrează doar unul. La vest de palat au mai ridicat o încăpere, respectiv au delimitat o curte interioară (II). Diferenţa de nivel pe această latură a cetăţii este destul de semnificativă, astfel că partea dinspre turn a palatului avea doar un nivel, iar cealaltă parte a palatului două nivele. Ferestrele au fost plasate doar pe latura de est a palatului, de unde cetatea nu putea fi atacată, datorită stâncii abrupte de pe această latură. Unele ferestre mai păstrează elemente de ancadrament originale, iar lângă ele se afla şi urma unui balcon aşezat pe console. În continuarea palatului, până spre marginea stâncii au mai ridicat o construcţie, numită de Balázs Orbán bastion (b). Această construcţie are anumite trăsături specifice bastioanelor: are de ziduri cu faţa uşor înclinată, colţ întărit cu piatră ecarisată şi dispune de orificii de tragere pentru arme de foc. Are intrare separată pe latura de vest, în faţa căreia se află a treia curte a cetăţii (III). Intrarea în această curte se face pe latura de nord.



    Nu avem date precise privind amenajarea spaţiilor interioare ale cetăţii. Singura informaţie târzie ne aminteşte despre existenţa unei capele în cetate.

Bibliografie selectivă
Orbán Balázs, A Székelyföld leírása, V, Pest 1871, pp. 231-236.
Kelemen Lajos, Torockószentgyörgy és emlékei: Művészettörténeti tanulmányok, Sajtó alá rendezte B. Nagy Margit, II, Bukarest 1982, pp. 197-200.
Entz Géza, Erdély építészete a 11–13. században, Kolozsvár 1994, pp. 34, 188-189.
Gheorghe Anghel, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII–XVI, Cluj-Napoca 1986, pp. 102-106.
Bujdosó Győző, Periodizációs és rekonstrukciós kísérlet Torockószentgyörgy (Colţeşti, Románia) várához, Műemlékvédelem XXXVIII, 2 (1994), pp. 101-108.
Radu Lupescu, Istoricul cetăţii de la Colţeşti (jud. Alba), Acta Musei Napocensis 32, II (1996), pp. 489-500.
Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca 2005, p. 513.
Lupescu Radu, Torockószentgyörgy. A Torockai család vára, Kolozsvár, 2006.
Lupescu Radu, A torockószentgyörgyi vár középkori története, Dolgozatok az Erdélyi Múzeum Érem- és Régiségtárából, Új sorozat, 1 (2006), pp. 137-148.


Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină