listare

trimite prin

Berea, biserica reformată
Ultima actualizare:  2012-12-04
Autor:  Emődi Tamás
Tradus de:  Emődi Tamás



Date despre monument
Adresa: Berea, comuna Ciumeşti, jud. Satu Mare
Cod: în curs de a primi statut de monument
Datare: sec. XIII.

Date istorice
    Localitatea aflată la marginea nordică a Ţinutului Văii Eriului, la 10 km de Carei şi contopită azi cu Ciumeştiul a aparţinut în cursul evului mediu timpuriu – fapt atestat documentar din 1204 – de domeniul neamului Kaplony, având centrul la Carei. Alături de membrii diferitelor familii ale neamului aici aveau anumite proprietăţi şi cei din neamul Csák respectiv familia Darahi. Neamul Kaplony este considerat ca fiind printre cele care s-au stabilit în zonă cel târziu pe la sfârşitul sec. XI., Berea fiind printre primele proprietăţi ale lor, atestate documentar. Implicit existenţa unei biserici la Berea cu cel puţin un secol înainte de registrele de dijmă papale este destul de verosimilă. Între 1332-1334 preotul Simion plătise pe baza veniturilor parohiei aparţinând Protopopiatului Sătmarului o sumă printre cele mai mici din comitat. Biserica cu hramul Sfântul Duh apare într-o înţelegere dintre soţia lui Ioan Balkányi din neamul Gutkeled şi Nicolae Terebesi din neamul Csák din 1338, drepturile de patronat revenindu-i celui din urmă, iar mai târziu în 1428, într-o suplicaţie înaintată papei.
 

Descrierea edificiului

Originea medievală a bisericii reconstruite aproape integral în perioada modernă a fost identificată relativ recent. Cele două segmente de zidărie ale clădirii compuse dintr-o navă dreptunghiulară, o extindere sudică şi un turn vestic, despre care cercetarea de parament a dovedit, că se păstrează dintr-o navă romanică, constituie mai puţin de un sfert din zidurile actualei biserici.

 

Faţadele au puţine elemente de ritmare: un soclu, lesene şi fâşia superioară orizontală din tencuială, care împreună încadrează câmpuri parietale retrase, neexistând nici cornişă superioară. Astfel în momentul de faţă la nivelul faţadelor nici un indiciu nu trădează originea medievală. Lăcaşul de cult de dimensiuni extrem de mici a devenit la începutul sec. XVIII. neîncăpător pentru enoriaşii reformaţi, ca urmare partea estică a fost demolată în 1733, prelungindu-se nava şi realizându-se un spaţiu unitar, nedivizat, propriu cerinţelor cultelor protestante pentru ca apoi în 1830 să se construiască extinderea sudică, de înălţimea navei. Probabil tot atunci a fost ridicat şi turnul cu faţade clasicizante, după desfiinţarea zidului vestic şi al tribunei medievale a navei. Astăzi aici se află o tribună de lemn, şi scara elicoidală - săpată parţial în zidăria nordică - ce asigură accesul la tribună.

 

 

 

Cu ocazia unor lucrări executate în 1993 la zidul nordic al navei, între parapetul tribunei şi fereastra vecină a ieşit la iveală o pictură murală înfăţişând Maica Ocrotitoare, iar în 2010 fragmentele unei Schimbări la Faţă. În urma cercetărilor de parament s-a conturat cu aproximaţie configuraţia spaţială a zonei vestice a bisericii medievale. Pe peretele nordic fresca medievală este încadrată de amprente identificabile cu urmele racordării arcului triumfal respectiv a tribunei romanice, iar din spatele unor cămăşuiri au ieşit la iveală vestigiile scării de acces la tribună, realizate în grosimea zidului. Golul de acces cu terminaţie semicirculară este dublat de o nişă îngustă săpată în zidul nordic. Pe latura sudică, la 2,3 m înălţime, se observă amprentele naşterii unei bolţi cilindrice, care acoperea un culoar îngust. Etajul tribunei late de 2,2 m a fost luminat printr-o fereastră cu terminaţie semicirculară, înzidită ulterior. Sub ea a ieşit la iveală ambrazura cu retrageri şi un segment al arhivoltei portalului sudic din perioada romanică.

 

    Din observaţiile făcute se conturează imaginea destul de atipică a părţii vestice a navei medievale: între culoarul sudic îngust al parterului şi corpul scărilor de acces la tribună s-a intercalat aproximativ în axul navei un spaţiu de 1,8 – 2,4 m, prevăzut spre est probabil cu o arcadă. Judecând după forma amprentei nordice, volumul de zidărie ce îngloba intrarea scării avea o mică retragere înspre est. Această configuraţie spaţială a tribunei vestice, care permite mai multe variante de boltiri şi goluri la etaj – chiar şi variante cu turnuri vestice – rămâne din păcate necunoscută.

 

Concluzionând putem afirma că avem de-a face cu o biserică de dimensiuni minuscule, însă cu un aranjament spaţial minuţios ierarhizat al porţiunii vestice, care ocupă două cincimi din lungimea totală de 5,9 m a navei, constituând o reducţie maximă a unei structuri complexe cu tribună vestică, iar efortul şi exigenţele privind realizarea unui acces printr-o scară zidită şi boltită denotă importanţa deosebită a funcţiunii tribunei pentru ctitorul bisericii.

 

Legat de acest aspect nu poate fi întâmplătoare relevarea către cel care păşeşte în navă a scenei Schimbării la Faţă de pe peretele nordic, prefaţând sărbătorile Învierii. Tribuna vestică este locul oficierii liturghiei de Paşte, al păstrării temporare a celor necesare pentru sfânta eucharistie (pastoforiu) şi dacă încercăm să interpretăm rolul culoarului parterului tribunei - aparent nefuncţional -, ni se oferă ca soluţie ideea depozitării aici a Sfântului Epitaf, cu ocazia ceremoniei Punerii Domnului în Mormânt.
Scena Schimbării la Faţă, de sorginte bizantină şi destul de rară în arta occidentală, redă momentul în care înainte de Crucificare, Iisus i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte şi „s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.” Conform tradiţiilor bisericii, muntele Tabor din Galilea este locul glorificării prin strălucirea divină, în faţa celor trei ucenici, unde prin figurile lui Moise, venerabilul dătător de legi, şi Ilie, zelosul profet, apar Teofaniile Vechiului Testament, împlinindu-se prin persoana lui Iisus.

 

Deşi în biserica orientală Schimbarea la Faţă s-a numărat încă din sec. VI. printre principalele 12 sărbători religioase, iar cea mai timpurie reprezentare a ei datează din jurul anului 565, în cea latină a început să se răspândească abia pe la cumpăna dintre milenii, oficializându-se doar în 1456. Cu toate acestea formele devenite tradiţionale ale scenei sunt identice în cele două arte bisericeşti până pe la începutul secolului al XIV-lea. Reprezentările scenei sunt cu mult mai rare în pictura medievală occidentală.

 

La Berea s-a păstrat doar jumătatea superioară a scenei, registrul ucenicilor distrugându-se în totalitate, mai mult, lipsesc şi chipurile profeţilor şi a lui Hristos. Ceea ce ne-a rămas din compoziţia scenei, reflectă constanţa izvorâtă din forţa tradiţiei reprezentării, şi tocmai de aceea nu este în măsură să ne ofere repere pentru datare.

 

Cele trei forme semicirculare ce simbolizează munţii – Moise stând pe la mijlocul versantului din stânga, şi nu pe vârful lui (în cazul lui Ilie poziţia nu poate fi determinată) – fac parte din grupul variantelor simplificatoare mai rare. Printre puţinele elemente ce individualizează imaginile, se află razele de lumină ce iradiază din mandorlă.

 

Autorul primei picturi murale din Berea a fost un bun cunoscător al temei bizantine, însă incadrarea stilistică şi cronologică mai strânsă a scenei întâmpină dificultăţi. Dacă o comparăm sub aspect stilistic cu exemplele iconografice din aria mai largă a Bazinului Carpatin, ea nu prezintă similitudini remarcabile cu niciuna din Schimbările la Faţă apropiate geografic, nici cu cea din capela din Gurk (Austria), produs de marcă al Zackenstilului şi nici cu cea aparţinând celui mai important ciclu italo-bizantin de la începutul secolului al XIV-lea, fresca din Sântămăria Orlea.

 

Peste această frescă timpurie în perioada domniei lui Sigismund de Luxemburg a fost pictată figura Maicii Ocrotitoare într-un context iconografic necunoscut, probabil ca o imagine devoţională: Maria cu mâinile ridicate la rugăciune, este încoronată de doi îngeri înaripaţi, mantia roşie, întredeschisă şi decorată cu motive realizate cu şablonul este ţinută de alţi doi îngeri iar la poalele ei se-nşiră la adăpost mulţimea de femei şi bărbaţi ce se-nchină Fecioarei.


Bibliografie selectivă
Lángi József – Mihály Ferenc, Erdélyi falképek és festett faberendezések 2, Budapest, 2004, pp. 12–13.
Emődi Tamás, Bere, református templom, In: Középkori építészet Szatmár vármegyében. Szerk. Kollár Tibor, Bp., 2011.


Discuţie