listare

trimite prin

Turnul Sf. Ştefan, Baia Mare
Ultima actualizare:  2010-04-08
Autor:  Weisz Attila
Tradus de:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: piaţa Cetăţii, Baia Mare, judeţul Maramureş
Cod: MM-II-a-A-04436
Datare: mijlocul sec. XIV., demolarea definitivă a bisericii: 1847

Date istorice

Localitatea Baia Mare a fost fondată cândva în a doua jumătate a secolului al XIII-lea de către mineri şi aurari germani (care au obţinut aur prin spălarea nisipului din râuri) colonizaţi de către rege. După prima apariţie documentară a localităţii în anul 1327 (cu numele de Zazarbánya), se înmulţesc şi sursele referitoare la viitoarea localitate Baia Mare. În 1329 este menţionată deja ca şi oraş localitatea Rivulus Dominarum („Râul Doamnei”), în imediata vecinătate a localităţii Zazarbánya. Cele două localităţi au avut jude comun, dar probabil parohii separate. Rivulus Dominarum, care făcea parte din comitatul Sătmarului, pe baza decimelor papale (1333–1335) avusese cu siguranţă parohie. Regele Ludovic I. de Anjou (1342–1382) în anul 1347 confirmă privilegiile „oaspeţilor” (hospites) din Rivulus Dominarum şi Zazarbánya, diploma făcând referiri foarte importante şi la biserică. Conform acestei diplome cetăţenii oraşului au dreptul de a procura lemnul şi piatra de calcar pentru construirea bisericii chiar şi din domeniile nobiliare sau regale învecinate oraşului.

 

Cetăţenii au obţinut şi dreptul foarte important al alegerii parohului (astfel comunitatea a fost patronul bisericii), jumătatea decimei de grâu şi de vin cuvenea parohului, iar cealaltă jumătate parohiei. Impozitul plătit după folosirea măsurilor oficiale era oferit construirii bisericii, iar după terminarea construcţiilor întreţinerii acestuia. Privilegiile primite indică, că biserica era aproape de finalizare. Aceasta este susţinută şi de faptul, că următoarea diplomă privilegiară acirdată oraşului, cea a lui Ludovic I. de Anjou din 1376, deja nu menţionează lucrări la biserică. În 1387 oraşul semnează un contract cu parohul Péter Tibai din neamul Kaplony conform căruia în schimbul unor venituri parohiale consistente acesta va angaja un orator şi unsprezece capelani. Contractul a fost semnat „ante altare Beate Mariae Virginis, in Ecdesia Sancti Regis Stephani in Rivulo Dominarum”, adică în faţa altarului Sfintei Fecioare al bisericii Sfântul Ştefan din Rivulus Dominarum. Această formulă indică că aceea dată biserica era terminată şi amenajată (altarul Sfintei Fecioare a putut fi unul lateral, altarul principal poartă de obicei hramul sfântului titular, în cazul nostru regele Sfântul Ştefan). În anul 1411 regele Sigismund de Luxemburg (1387–1437) a dat în feudă oraşul Baia Mare (printre alte oraşe) despotului sârb Ştefan Lazarevici (1377–1427), aliatul său în campaniile antiotomane – astfel oraşul liber ajunge în proprietate nobiliară. În 1445 guvernatorul Ioan de Hunedoara (apr. 1407 – 1456) a luat în amanet oraşul de la urmaşul lui Lazarevici, şi, după tradiţia cronicilor, el a construit turnul bisericii.

 

În 1458 oraşul ajunge în proprietatea lui Matia Corvinul (1458–1490) ca moştenire familială, care confirmă, respectiv lărgeşte de mai multe ori privilegiile vechi ale băimărenilor. În 1459 Matia recompensează pe castelanul şi apărătorul cetăţii sale de la Baia Mare, Imre Zápolya. Imre Zápolya, sau fratele său, comitele cămării Miklós, au fost probabil cei care au ridicat un monument funerar de marmură în biserică, în jurul anului 1460 în memoria tatălui lor, László Zápolya (membru al consiliului oraşului), pomenit des chiar şi la începutul secolului al XIX-lea. Se presupune, că un fragment expus în muzeul orăşenesc provine din acest monument. În anii 1460 parohul bisericii a fost László Geréb, viitor episcop de Alba Iulia şi arhiepiscop de Kalocsa. La sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul secolului următor sunt menţionate mai multe altare ale bisericii (Sf. Mauriţiu, Maria Magdalena, Sf. Valentin) respectiv două capele (dedicate Maicii Domnului şi Tuturor Sfinţilor), despre care se presupune, că se aflau la etajul porticurilor laterale ale bisericii (pe unele reprezentări de epocă apar aceste porticuri). Unele lucrări din această perioadă (poate chiar la turn) par a fi finanţate de către Matia Corvinul, indicate de stema regatului din perioada sa, înzidită în peretele turnului (stema depusă în muzeu la începutul secolului XX, se pare că între timp a dispărut). După 1541 oraşul Baia Mare era de multe ori disputată între Principatul Transilvaniei şi regatul maghiar aflată în mâna dinastiei Habsburgilor. Principele Ştefan Báthory (1571–1586) primise în donaţie oraşul de la regele Ungariei, astfel Baia Mare intrase în administraţia Principatului. După tradiţie, în 1547 reformatorul din Ardud, István Kopácsi convertise la protestantism pe parohul Mihály Veress, pe cei unsprezece capelani şi populaţia oraşului Baia Mare. El a fost fondatorul vestitei „Schola Rivulina”, cea mai importantă instituţie de învăţământ a regiunii din secolele al XVI-XVII. În 1551 un anumit magister Petru, adeptul reginei Isabela alungase din oraş călugării franciscani, şi le-a dărâmat mănăstirea.

 

După divizarea protestanţilor în confesiunile evanghelică şi reformată, biserica parohială Sf. Ştefan a fost obţinută de primii, cei din urmă primind biserica mai mică, cu hramul Sf. Martin (se presupune că era pe situl bisericii catolice de astăzi). Peste puţin timp calvinii ocupaseră biserica mai mare, în 1588 deja ei au efectuat reparaţii importante la acoperişul clădirii. În 1614 oraşul finanţase turnarea unui clopot pentru biserică. În 1619 Péter Kaszai Farkas construieşte un coif nou pe turn, cu târnaţ şi patru turle de colţ, care va servi ca model al coifurilor de turn ale bisericilor săteşti din zonă (s-a păstrat şi proiectul turnului). Primele semne ale contrareformei apar la Baia Mare la sfârşitul secolului al XVII-lea: în 1673 generalul Spankau alungase sub ameninţarea armelor pe reformaţi din biserica Sf. Ştefan construită de strămoşii lor. În perioada războiului curuţ (1678–1687) condus de Emeric Thököly (1657–1705), în 1678 orăşenii au organizat o răscoală împotriva inspectorilor de mine şi al altor reprezentanţi ai puterii Habsburgice, avariind monetăria şi clădirile cămării, şi cu această ocazie au luat înapoi şi biserica. După înăbuşirea răscoalei, în 1687, conform hotărârii comitetului de recatolicizare desemnat de administraţia imperială, iezuiţii au obţinut bisericile Sf. Ştefan şi Sf. Martin, iar în 1689 franciscanii s-au întors în biserica Sf. Nicolae. În 1699 apare în documente un horologiarius, care regla ceasul turnului. După o scurtă perioadă (1706–1712) când au revenit reformaţii, iezuiţii au pus din nou stăpânire pe biserică şi parohie, dar în 1717 au început să construiască o biserică nouă, lăsând în paragină vechiul lăcaş de cult, în pofida cererii reformaţilor de a redobândi clădirea.

 

În 1754 a avut loc un „miracol” la biserică, şi cu această ocazie s-a realizat o pictură în ulei reprezentând clădirea, care astăzi este una dintre cele mai importante surse ale înfăţişării de odinioară a clădirii dispărute. În 1768 oraşul Baia Mare a recâştigat dreptul de patronaj asupra bisericii. Între timp lăcaşul de cult ajunsese într-o stare tot mai deteriorată, şi chiar după reparaţiile din 1769, un trăsnet distruge coiful construit în anul 1619. În 1770 a fost relevată clădirea, s-a construit un coif nou de stil baroc de către meşterul austriac Georg Siesenpech, respectiv lângă biserică s-a ridicat o sală de rugăciuni. La începutul secolului al XIX-lea biserica era deja abandonată, iar localnicii au început să folosească pietrele ei drept material de construcţie. În 1842 Zsigmond Törökfalvi Papp, un intelectual local, realizase o vedută în acuarelă despre biserica semiruinată. În 1847, după acordul episcopiei catolice de Satu Mare, în pofida faptului că contele Sándor Teleki oferise 100 de florini pentru cele trei portaluri ale clădirii, autorităţile locale au demolat biserica prin explozii, pentru recuperarea materialului de construcţie. Din lăcaşul de cult a fost păstrat doar turnul cu ceas, însă în 1869 un fulger i-a mistuit din nou coiful, fiind acoperit cu un coif provizoriu. Arhitectul Ferenc Schultz a proiectat un coif nou istoricizant, însă după moartea acestuia (1871) proiectul a fost continuat şi extins de József Schuber şi Ottó Sztehlo.

 

Pe baza proiectelor celui din urmă a fost restaurat turnul în 1896–1898. Din păcate prin construirea coifului nou s-a distrus cornişa gotică decorată cu şir de ogive. Între 1961–1962 au avut loc alte lucrări de reabilitare, în spiritul epocii, când a fost îndepărtată şi placa comemorativă a lucrărilor din 1898. În anii 1970 muzeul din Baia Mare a efectuat cercetări arheologice pe situl bisericii, dar după apariţia unor piese de aur autorităţile au oprit lucrările, şi au confiscat chiar şi documentaţiile săpăturilor. În 2009 exteriorul turnului a fost reparat, însă detaliile cele mai valoroase, portalul şi relieful Roland nu au fost restaurate.


Descrierea edificiului

Turnul bisericii parohiale medievale se ridică la sud de „centrul vechi” al oraşului, pe o piaţetă denumită de către localnici „Ţintirimul”. Piaţeta este practic înconjurată de biserici: la capătul vestic se află turnul Sf. Ştefan, pe latura sudică fosta biserică, claustrul şi şcoala iezuită, construite în locul vechii biserici Sf. Martin. Sala de sport a şcolii respective în anii 1920 a fost transformată în biserică ortodoxă (mai târziu biserica a fost reconstruită). Parcul piaţetei, cu arbori bătrâni, bănci şi alee oferă o ambianţă plăcută pentru acest complex de monumente istorice.

 

Turnul Sf. Ştefan, simbolul oraşului Baia Mare, este singura mărturie arhitecturală păstrată a unei biserici de o concepţie arhitecturală specială. Clădirea turnului de plan rectangular are intrări laterale cu ancadramente decorate cu baghete încrucişate (sunt rezultatele restaurării din 1898), pe faţada vestică se deschide o fereastră circulară a cărei  mulură aparţine restaurării, iar etajele turnului sunt străpunse de mai multe ferestre ogivale. Turnul scării pe faţada sudică, care accesează primul etaj, în parte este încastrat în grosimea peretelui. Lângă turn s-a înzidit un relief medieval Roland (simbolul dreptului paloşului al oraşului), pe faţada vestică s-au amplasat două steme în 1898, dintre care se mai păstrează doar una, blazonul oraşului. Prin intrarea nordică este accesibil parterul turnului, unde se mai păstrează bolta în cruce pe ogive, cu nervuri. În acest spaţiu s-a amenajat un lapidar. Amprentele de pe suprafaţa turnului sunt indicii preţioase privind amenajarea spaţiului interior al bisericii. Se cunoaşte faptul că biserica Sf. Ştefan a avut două nave, cu acoperişuri separate. Spaţiul binavat al bisericii continua spre est cu un cor alungit, poligonal. Cele două laturi ale bisericii au fost prevăzute cu câte un portic (capelă) etajat. Colţul sudic al navei era teşit, iar cele două nave erau separate, în axa centrală, printr-un şir de stâlpi.

 

Pe baza arcadelor înzidite de pe faţadele de est şi nord se poate afirma, că parterul turnului era deschis spre spaţiul bisericii, iar releveul din 1770 încă surprinde în linia turnului o tribună vestică. Este destul de ciudat însă faptul, că dinspre peretele nordic al etajului nu se deschide nici un acces spre această tribună, însă pe peretele estic al turnului se vede un gol de uşă dinspre etaj, care se pare, accesa o tribună sudică. Tribuna sudică presupusă nu are nici un alt indiciu vizibil astăzi, doar pe pictura lui Törökfalvi apar nişte elemente care ar confirma existenţa acestuia. Pe peretele estic al turnului se observă foarte bine pornirea peretelui sudic al bisericii, în toată înălţimea originală, se vede urma boltirii navei sudice, deasupra căruia mai există accesul de odinioară a podului navei sudice, şi foarte vag se mai poate zări şi amprenta acoperişului. Pe peretele nordic, lângă fragmentele portalului, de asemenea se mai păstrează unele fragmente ale zidului vestic al navei. Unele surse documentare consemnează, că iniţial turnul a avut o cornişă decorată cu şir de ogive, databilă, probabil, în perioada lui Ioan de Hunedoara.

 

Portalul monumental al turnului, şi în starea lui ruinată, are o ambrazură bogat profilată, decorată în zona capitelului cu o friză cu frunze, pe a cărei capete sunt reprezentate îngerul şi vulturul, simbolurile evangheliştilor Matei şi Ioan. Din arhivolta portalului se mai păstrează trei straturi de piatră. Pe baza elementelor stilistice friza datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, mai degrabă în al doilea sfert al secolului, şi are analogii în regiunea Spiš a Slovaciei. Portalul gotic al bisericii reformate din Sighetu Marmaţiei este o versiune simplificată a portalului băimărean.
Pe baza picturii din secolul al XVIII-lea se poate afirma, că portalul nu era coronat de timpanul triunghiular caracteristic acestui tip de portal gotic, probabil din cauza ferestrei ogivale care se deschidea deasupra lui, în ax, şi care lumina tribuna vestică. Tot pe această pictură se vede, că iniţial poarta a avut un gol geminat, iar frontonul lui ogival a fost decorat cu mulură oarbă.

 

Piesele medievale de piatră cioplită din lapidarul amenajat la parterul turnului şi din muzeul orăşenesc s-au adunat prin entuziasmul fondării muzeului de la începutul secolului XX., în care un rol determinant a avut remarcabilul istoric băimărean Gyula Schönherr (Décsényi). În parterul turnului pe lângă fragmentele de monumente funerare se află numeroase elemente arhitecturale gotice(fragmente de cornişă, nervuri şi de stâlp) şi de decor (friză cu şir de ogive, consolă cu mască de monstru), dar, din păcate de cele mai multe ori, nu se ştie provenienţa lor exactă. Sunt deosebit de importante reliefurile Isus pe muntele Măslinilor şi Sărutul lui Iuda, actualmente în muzeu, realizate după tradiţia sculpturii parleriene, a căror cele mai apropiate analogii sunt reliefurile portalurilor bisericii Sf. Elisabeta din Kosice, dar calitativ sunt superioare faţă de acelea. Cele două reliefuri băimărene datează probabil din anii 1420–1430. Literatura de specialitate menţionează şi un relief reprezentűnd pe Adam şi Eva, găsit odată cu cele amintite, dar care a dispărut.



Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină