listare

trimite prin

Palatul Bánffy, Cluj-Napoca
Ultima actualizare:  2010-02-18
Autor:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: piaţa Unirii nr. 30
Cod: CJ-II-m-A-07497
Datare: 1773–1786

Date istorice

Palatul Bánffy, sediul de astăzi al Muzeului de Artă, este una dintre cele mai cunoscute clădiri istorice ale oraşului Cluj. Strămoşii familiei Bánffy sunt menţionaţi în documentele istorice deja în secolul al XIII-lea, în Transilvania au obţinut moşii în secolele XIII-XIV., blazonul lor cu grifon apare pentru prima dată în secolul al XIV-lea în biserica evanghelică din Reghin, patronată de ei. Numele Bánffy se referă la titlul de ban al mai multor membri ai familiei. În epoca principatului au făcut parte din aristocraţia Transilvaniei, având moşii întinse în comitatele Crasna, Cluj şi Dăbâca. În perioada principelui Mihail Apafi, Dionisie Bánffy a fost „omul puternic” al principatului, şi chiar dacă în urma intrigilor rivalilor în 1674 a fost decapitat, după încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic (1690), fiul său, Gheorghe a devenit primul guvernator al provinciei. Nepotul lui Gheorghe Bánffy, Dionisie (1723–1780), educat în curtea vieneză a împărătesei Maria Tereza, întorcându-se în Transilvania a devenit comite de Cluj şi consilier gubernial. El a fost cel care în anii 1750 transformase într-un splendid castel baroc rezidenţa familială de la Bonţida (în pofida acestor construcţii costisitoare din tinerime, mai târziu îndemnase la economii pe fiul său angajat în construirea palatului din Cluj). Fiul lui Dionisie, Gheorghe Bánffy (1746–1822), după terminarea academiei militare din Viena devine comite de Cluj, din 1772 consilier gubernial, din 1776 trezorier şi vicecancelar, iar din 1787 până la moarte guvernator) construise palatul clujean. Gheorghe Bánffy în 1790 mutase sediul guberniului din Sibiu în Cluj, iar palatele înalţilor funcţionari de la cumpăna secolelor XVIII-XIX. au schimbat definitiv imaginea oraşului istoric. Guvernatorul era unul dintre cei mai culţi aristocraţi ai vremii din Transilvania. Influenţat şi de ideile iluminismului, a jucat un rol important şi în instituţionalizarea vieţii ştiinţifice transilvane.

 

 

 

Gheorghe Bánffy (primul guvernator) a fost cel care a intrat în posesia a trei case pe amplasamentul actualului palat, parcela unificată a acestora a fiind lărgită în 1763, prin cumpărarea unei alte case, ajungându-se astfel la un lot potrivit scopurilor reprezentative sporite ale viitorului guvernator. Palatul a fost construit între 1773–1786 după proiectele lui Johann Eberhard Blaumann (1733–1786), arhitect şi pietrar originar din Böblingen (Germania, landul Baden-Württemberg). Blaumann apare pentru prima dată în Transilvania în 1756 în Sibiu, unde însă nu s-a numărat printre meşterii cei mai solicitaţi. Aici devine protejatul lui Gheorghe Bánffy, la iniţiativa căruia consiliul orăşenesc angajase ca şi meşter constructor al oraşului. Lucrări importante nu a obţinut nici în această calitate, totuşi guvernatorul l-a ales ca şi proiectantul „casei” sale din Cluj la începutul anilor 1770. În 1774 a fost semnat contractul de execuţie, care dă dovadă despre cunoştinţele temeinice de arhitectură ale comanditarului: el a fost cel care a determinat ordinul roman pentru faţadele exterioare şi ordinul ionic pentru curtea interioară, respectiv modalităţile de acoperire ale încăperilor. Venitul lui Blaumann a fost 12000 de florini renani, 200 găleţi de vin şi 50 de cubuli de grâu, o sumă uriaşă faţă de salariul lui anual de 200 de florini din Sibiu, însă el a fost cel care a plătit, din această sumă, şi duefriţii meşteri contractaţi la lucrare.

 

Blaumann nu a lucrat doar ca arhitect şi meşter constructor, el a realizat şi stucaturile tavanelor (din care s-a păstrat foarte puţin), respectiv şi unele piese din piatră, acestea reprezentând pentru el un venit suplimentar de 4000 de florini. În realizarea elementelor de piatră a fost ajutat de meşteri sibieni şi clujeni (Josef Edlinger, Josef Hoffmayer), aceştia fiind conduşi de Gottfried Hartmann ( de ex. balconul cu coloane este opera lui Hartmann). Decorul sculptural al palatului, de o calitate remarcabilă, aparţine sculptorului rococo clujean, Anton Schuchbauer. Iconografia decorului plastic al palatului este una complexă, pe baza căreia putem presupune că francmasonul Gheorghe Bánffy a creat un program iconografic special, care ilustrează totalitatea şi echilibrul simbolic al lumii. Pe aticul faţadei principale apar şase statui (Perseu, Apolo, Ares, Pallas Atena, Artemis, Hercule) şi opt urne, pe vârful balconului este amplasat imensul blazon familial cu grifon. Balconul faţadei din spate este susţinut de trei grifoni, iar ancadramentele semicirculare ale etajului sunt decorate cu busturi alegorice: cele patru elemente principale (Focul, Apa, Aerul, Pământul), cele patru anotimpuri şi cele patru continente (Europa, Asia, Africa, America).

 

Şarpanta palatului a fost construită de dulgherul Anton Überlacher, cel mai cunoscut specialist transilvan al acestor structuri. Tâmplăriile, tinichigeria, sticlăria, sobele au fost realizate de cei mai căutaţi meşteri (A. Richter, D. Hoffmann, Matkó I., M. şi M. Honigberger, J. Reich, P. Pischof). Nu se cunoaşte numele ajutorului lui Blaumann, dar se poate presupune că este vorba despre arhitectul Joseph Leder.

 

În ceea ce priveşte funcţiile edificiului, o informaţie foarte interesantă se referă la faptul, că numeroase încăperi ale palatului au fost închiriate, şi de exemplu încăperile spre piaţă ale parterului au fost dotate cu uşi separate, pentru magazine. Locuinţa luxoasă a guvernatorului se afla la etajul aripii principale.

 

Despre modul lui de viaţă ne stau mărturie memoriile scriitorului-aristocrat Miklós Jósika, dar s-au păstrat şi o serie de date despre salariile sau îmbrăcămintea mulţimii de servitori. Pe parcursul existenţei sale, palatul a găzduit mai mulţi oaspeţi de cel mai înalt rang. Astfel în 1817 guvernatorul a primit aici pe împăratul Francisc I. (1792–1835) şi soţia lui, Carolina Augusta, dar a poposit aici şi prinţul Maximilian. Împăratul Franz Joseph a fost de două ori oaspetele palatului (1852, 1887). În testamentul lui, Gheorghe Bánffy (1822) şi-a lăsat copiilor palatul, cărora le sfătuieşte închirierea a mai multor spaţii din clădire. În continuare le îndeamnă pe copii să ofere palatul spre vânzare Guberniului, cu ocazia celei mai apropiate Diete, de a fi transformat în „Casa Statului” sau în „Casa Guvernatorului”, deoarece provincia nu are o astfel de clădire. Din păcate acest plan nu s-a realizat, poate şi din cauza faptului, că urmaşul lui, Ioan Jósika nu a întrunit Dieta până în anul 1834.

 

După moartea lui Gheorghe Bánffy palatul a fost locuinţa guvernatorului (oficiile Guberniului erau în strada Kogălniceanu). Dieta din 1842 a votat legea fondării unei muzeu ardelenesc, iar palatul a fost ales ca şi clădirea expoziţională a acestuia, însă înfiinţarea reală a muzeului a avut loc doar în anul 1859. După stingerea ramurii de guvernator a familiei Bánffy (1861), moştenirea lor a devenit fideicomis, condus de baronul Albert Bánffy (1818–1886), comite de Crasna, apoi de copii săi, Albert şi Gheorghe Bánffy (1853–1889), cel din urmă fiind cel care a primit pe Franz Joseph în 1887. În a doua jumătate a secolului în palat au avut loc o serie de manifestări culturale. De la Gheorghe Bánffy fideicomisul a revenit nepotului, Albert Bánffy (1871–1945), care a construit o casă de raport în curtea din spate a palatului, iar fiul său, Dionisie (1901–1983) în 1927 o cinematecă în curtea interioară, afectând chiar şi structura palatului. În 1948 palatul a fost naţionalizat, Dionisie Bánffy şi mama sa fiind mutaţi într-o casă de la periferia oraşului. Muzeul de Artă începe activitatea în palat în anul 1962, dar a luat în folosinţă întreaga clădire doar la începutul anilor 1970, respectiv tot atunci a reuşit să demoleze şi structura clădirii cinematografului, care denatura curtea interioară a ansamblului. Înfăţişarea actuală a palatului se datorează restaurărilor din anii 1960-1970, când au fost reboltite mai multe încăperi ale parterului, au fost demolate pereţii de compartimentare care nu au fost originali, au fost reconstruite arcadele nordice afectate de cinematograf, iar pe faţada principală intrările originale de magazine au fost transformate în ferestre. În anul 2005 a început o nouă campanie de restaurare a palatului.
 


Descrierea edificiului

Identitatea edificiului, care i-a servit ca model lui Blaumann în procesul proiectării palatului Bánffy din Cluj, rămâne încă nedesluşit, în această privinţă doar se presupune, că era vorba despre un palat vienez sau din Ungaria regală. Totodată trebuie să admitem, că rolul lui Gheorghe Bánffy în acest proces, după toate probabilităţile, nu se rezuma la acceptarea necondiţionată a celor propuse de arhitect. Blaumann a folosit un plan dreptunghiular cu o curte interioară rectangulară şi faţade de palat simetrice. Palatul etajat se ridică pe latura estică a pieţei centrale, cu faţada principală spre vest. În aripile de vest şi de est se găsesc câte două şiruri de săli, în aripile laterale încăperile sunt în enfiladă. În jurul curţii a doua, aflat în spatele palatului, se înşirau grajdurile, manejurile şi locuinţele personalului.

 

Faţada principală cu 15 axe de goluri, are un rezalit central de plan arcuit, care susţine balconul cu coloane (loggia). Între golurile balconului au fost amplasate tablele de comemorare ale vizitelor imperiale. Galeria etajată a curţii interioare are şir de arcade la parter şi coloane ionice la etaj, care se ridică pe o balustradă cioplită în piatră. Pe bolţarele mediane marcate ale ancadramentelor de la etaj apare blazonul cu grifon al familiei Bánffy. Subsolul aripii principale încă mai păstrează zidurile caselor mai vechi, care au fost pe acest amplasament. Subsolul cu o întindere ieşită din comun, original a fost accesibil şi dinspre piaţă, prin două accese longitudinale, paralele cu faţada. Una dintre spaţiile cele mai reprezentative ale palatului este intrarea principală, articulată de trei şiruri de arcade, din care se deschide scara principală. Apartamentul reprezentativ al familiei Bánffy a fost la etajul aripei principale, în cazul căreia lambriurile, chenarele de uşi cu supraporta, ferestrele cu lunete, oglinzile, tâmplăriile de uşi şi de ferestre originale încă păstrează ceva din atmosfera somptuoasă de odinioară. Tavanele etajului au fost transformate de mai multe ori. Sobele de teracotă au fost demontate, se pare cu introducerea încălzirii centrale, locul sobelor fiind doar indicată de nişele cu decor de stuc. Mobilierul palatului a dispărut fără urmă, singura amintire a modului de viaţă luxos şi neconvenţional al familiei Bánffy este o sanie uriaşă bogat aurită, decorată cu grifoni.



Discuţie