listare

trimite prin

Incinta fortificată cu bastioanele Porţii, Croitorilor, Măcelarilor, Dogarilor, Blănarilor, Cizmarilor
Ultima actualizare:  2010-04-09
Autor:  P. Kovács Klára



Date despre monument
Adresa: P-ţa Bernády György
Cod: MS-II-m-A-15475.02
Datare: sf. sec. al XV-lea, 1612-1658, 1828-1860

Date istorice

Prima incintă fortificată a localităţii fusese ridicată în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, în perioada voievodului Ştefan Báthory (1479-1493). În această primă fază biserica şi mănăstirea franciscanilor de la poalele Platoului Corneşti au fost înconjurate de o incintă de piatră, flancată probabil de cinci turnuri de apărare. Sunt foarte puţine izvoarele contemporane referitoare la această construcţie. Un document datat în 1487 menţiona pârâul Vár árokya (adică pârâul şanţului cetăţii), ce curgea odinioară la vest de cetatea actuală. Denumirea acestuia sugerează indirect existenţa fortificaţiei. Investigaţiile arheologice din anii '60 ai secolului trecut au identificat rămăşiţele cetăţii timpurii spre vest, respectiv spre sud de biserică. Au scos la iveală fundaţiile turnului de piatră, aflat odinioară pe locul Bastionului Cizmarilor (pe colţul sud-vestic). La fel şi Bastionul Mic (numit şi Bastionul Báthory) de plan pătrat, situat pe la mijlocul tronsonului vestic al cetăţii actuale, respectiv turnul (Bastionul Lăcătuşilor) aflat în faţa Bastionului Blănarilor de pe latura sudică au fost interpretate drept elemente de fortificaţie aparţinând cetăţii de secol XV. În secolul al XVII-lea Turnul Porţii aparţinând primei fortificaţii (demolat probabil în secolul al XIX-lea) a fost integrat în cetatea nouă, servind drept scară Turnului Porţii noi, construit în secolul al XVII-lea. Capela fortificată a mănăstirii constituia cel de-al cincilea turn, amplasat pe colţul nord-estic al primei fortificaţii. Zidurile curtinelor care legau tunurile primei incinte măsurau cca. 60-70 cm grosime şi au fost reutilizate parţial ca fundaţii ale cetăţii din secolul al XVII-lea.

 


Cetatea din secolul al XV-lea, denumită şi castel în izvoarele mai noi, cuprindea un teritoriu mult mai redus decât fortificaţia actuală, de fapt zona sud-vestică a acesteia, inclusiv biserica şi mănăstirea franciscanilor. Cetatea a suferit stricăciuni grave în perioada războaielor dintre 1601-1602, avertizându-i pe oficialii oraşului că incinta din jurul mănăstirii nu îi putea ocroti în eventualitatea unui atac exterior. După ce a trecut primejdia, în 1602, Borsos Tamás, judele primar al oraşului, a dispus reparaţia şi extinderea cetăţii vechi. Lucrările au început prin fortificarea bisericii şi a mănăstirii, astfel că ferestrele locaşului au fost înzidite, mănăstirea a fost dotată cu două turnuleţe de apărare şi un pod mobil în faţa porţii. Celulele mănăstirii de odinioară, nefolosite în deceniile care au urmat Reformei, au fost reamenajate pentru adăpostirea orăşenilor în caz de atac exterior. Pe locul turnului de pe colţul sud-vestic, distrus în anii precedenţi, au ridicat un turn de lemn. S-au repus în funcţiune şi Turnul Mic, Turnul Porţii, respectiv Turnul Lăcătuşilor. În ciuda eforturilor de reparaţie şi de îmbunătăţire a fortificaţiilor însă nu a crescut perimetrul ocrotit, iar cetatea rămânea în continuare vulnerabilă în eventualitatea unui asediu serios.

 

Ca urmare a unui proces lung de tratative, Borsos a obţinut permisiunea lui Giorgio Basta, ulterior şi pe aceea a principelui Ştefan Bocskai pentru ridicare unei cetăţi noi, mai moderne pentru apărarea oraşului. Această construcţie avea să reprezinte comunitatea orăşenească care în anul 1616 a dobândit rangul de oraş liber regesc de la principele Gabriel Bethlen. Lucrările propriu-zise au debutat doar în preajma anului 1612 şi s-au prelungit până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În urma construcţiilor cetatea a dobândit dispoziţia sa actuală, pentagonală neregulată, cu câte un turn de artilerie pe fiecare dintre colţuri (denumite bastioane de localnici şi contemporani) şi turnul porţii de pe latura vestică. Cetatea nouă a fost construită din cărămidă, pietre fiind utilizate în primul rând la ridicarea fundaţiilor. O parte a materialului litic provenea din cariera de la Moreşti, dar s-au adus şi bolovani de râu din albia Mureşului, respectiv - la construcţia Bastionului Cizmarilor - s-au folosit pietre recuperate din ruinele mănăstirii pauline de la Sîncraiu de Mureş. Evoluţia construcţiilor se cunoaşte relativ bine, datorită relatărilor contemporane destul de detaliate.

 

Lucrările au debutat pe latura vestică, aceasta fiind cea mai expusă în eventualitatea unui atac inamic. Astfel în 1612 se ridica tronsonul vestic, spre nord de turnul ce preceda Bastionul Cizmarilor actual. Acesta era un zid dublu care includea Bastionul Mic preexistent, respectiv turnul nou al Porţii, ridicat în 1613. Bastionul Cizmarilor de pe colţul sud-vestic fusese construit doar în anul 1620, pe locul turnului de lemn ridicat la începutul veacului al XVII-lea. Cheltuielile construcţiei Bastionului Croitorilor aflat pe colţul opus, nord-estic, au fost suportate de către breasla croitorilor. Conform datelor desprinse din protocoalele breslei precum şi din textul unei inscripţii comemorative amplasată pe zidul sudic al turnului, construcţia a decurs în perioada anilor 1638-1640.

 

Primul tronson al curtinei sudice a cetăţii urma linia incintei precedente, din secolul al XV-lea. Asemenea curtinei vestice, cetatea a fost apărată şi pe această latură, până la Bastionul Blănarilor, de un zid dublu. Bastionul menţionat a fost construit probabil în 1629. În aceeaşi perioadă în Bastionul Lăcătuşilor, care aparţinea incintei de secol XV şi se afla în faţa turnului nou, spre interior, s-a amenajat o scară de acces. Curtina sudică continuă spre est de Bastionul Blănarilor cu un zid simplu, până la colţul sud-estic flancat de Bastionul Dogarilor. Acesta din urmă a fost construit pe un plan pentagonal între 1631-1633. Construcţia Bastionului Măcelarilor, aflat pe colţul nord-estic, a debutat în anul 1653, fiind întreruptă ulterior şi reluată abia în 1656. Curtinele de pe laturile estică şi nordică s-au clădit probabil înaintea săpării fundaţiilor acestui bastion. Cert este că în perioada invaziei tătare din 1658, orăşenii s-au retras în cetatea nouă din faţa primejdiei. În aceeaşi perioadă au fost desemnate definitiv breslele care urmau să întreţină şi să apere turnurile cetăţii.

 

Prima probă a cetăţii a avut loc se pare doar în timpul răscoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rákóczi al II-lea. Curuţii au asediat fortificaţia în 1703 timp de trei luni, în final aceasta fiind predată de către garnizoană. Ulterior au preluat-o trupele imperiale şi militarii austrieci s-au instalat definitiv în incinta acesteia. În 1755 căpitanul a dispus evacuarea caselor orăşeneşti din incinta cetăţii, pentru ca apoi, refolosind parţial clădirile existente, să se construiască clădirea comandamentului cetăţii de pe latura nordică. Lucrările de fortificaţie ale cetăţii au fost renovate la finele secolului al XVIII-lea. Cazarma din vecinătatea porţii cetăţii a fost clădită începând cu anul 1852. Conform relatărilor datând din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada respectivă câteva turnuri se foloseau pentru depozitarea grânelor, altele funcţionau drept cazărmi, într-un bastion era amenajată temniţa, iar în celălalt depozitul de pulbere.


Descrierea edificiului

Incinta oraşului vechi încadrează un teritoriu de cca. 3,5 ha. Cele cinci turnuri poligonale de pe colţuri şi Bastionul Porţii s-au păstrat până în zilele noastre, împreună cu două dintre turnurile pătrate aparţinând primei incinte: Bastionul Mic respectiv parţial Bastionul Lăcătuşilor. În ciuda denumirii lor, bastioanele (bastioanele pentagonale ale Blănarilor, Dogarilor, Măcelarilor, Croitorilor, la fel şi bastionul hexagonal al Cizmarilor) sunt de fapt toate turnuri de artilerie. Deşi planurile lor se apropie de cele ale bastioanelor italieneşti, dimensiunea şi amenajarea interioară a acestora este proprie turnurilor de artilerie. Având în vedere că nu fuseseră umplute niciodată cu pământ, nivelurile de apărare suprapuse fiind despărţite prin planşee din lemn, că din cauza dispoziţiei ambrazurilor, aceste turnuri nu puteau flanca eficient zonele din faţa curtinelor şi nici cele din faţa turnurilor învecinate, elementele de fortificaţie menţionate nu îndeplineau criteriile bastioanelor de artilerie de tip italian. Gurile pentru tunuri erau amenajate de regulă la nivelurile inferioare. La nivelul superior al capelei fostei mănăstiri, respectiv pe faţadele mai multor turnuri remarcăm apoi ambrazuri pentru arme de foc de calibru mai mic, caracterizate prin deschideri în formă de gaură de cheie inversată sau nişe dreptunghiulare verticale. Bastionul Porţii şi Bastionul Mic sunt dotate cu câte un şir de guri de păcură la nivelul superior, un element de apărare moştenit din tehnica de fortificaţie medievală, inventat pentru lupta pe verticală.

 

În ansamblul fortificat prezentat inscripţiile comemorative şi detaliile arhitecturale s-au păstrat într-un număr relativ restrâns. La etajul Bastionului Porţii remarcăm un ancadrament renascentist care este inscripţionat cu anul construcţiei: 1613. Pe faţada sudică a Bastionului Croitorilor sunt amplasate două inscripţii comemorative. Cea din dreapta transmite mândria breslaşilor care au contribuit la ridicarea turnului, respectiv şi data construcţiei. Textul original redactat în limba latină, dar din păcate şters parţial în zilele noastre, s-ar putea traduce în felul următor: Înaintaşii noştri s-au stins din viaţă fără să fi construit ceva, noi, fiii lor în schimb, am ridicat ziduri în loc pustiu, am clădit un turn început în perioada judelui Szabó Péter, în 1638, şi isprăvit în timpul lui Tordai Pál Literatul, în octombrie 1640. Textul fragmentar al inscripţiei din stânga este un citat din Vulgata (Proberve 18:10). Cele două console cu profil gotic zidite în faţada Bastionului Cizmarilor provin cu siguranţă din ruinele mănăstirii de la Sîncraiu de Mureş.


Bibliografie selectivă
Bogdan, Alexandru, Date noi privind ansamblul cetăţii din Tîrgu Mureş, în: Studii şi Materiale, 2/1967, pp. 79-83.
Ignat, Sanda, Cetatea Tîrgu Mureş, în: Arhitecura, 27/1979, nr. 1, pp. 70-73.
Medvigy Endre (red.), Marosvásárhely és vártemploma, Budapest, 1990.
Soós Zoltán, A marosvásárhelyi vár építéstörténete, în: Marosvásárhely történetéből, vol. I, Marosvásárhely, 1999, pp. 84-112.
Kovács András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben, Budapest - Kolozsvár, 2003. http://adatbank.transindex.ro/cedula.php?kod=864
Tonk Sándor, Marosvásárhely. A Vártemplom és a vár, Kolozsvár, 2006, (Erdélyi Műemlékek, 7.)


Discuţie