TRIMITE PRIN

Termenul de „literatură maghiară din România”

Publicare: 2010-11-29
Autor: DÁVID Gyula
Tradus de: Lingua Franca Kft.
Categorie: literatură



În locul literaturii „transilvane", termen folosit în legătură cu literatura maghiară născută după 1918 pe teritoriile alipite României, termenul de literatură „din România" a fost propus prima dată de profesorul György Kristóf, cu următoarea motivaţie: „...din punct de vedere cultural şi artistic termenul «transilvan» nu este nici motivat, nici legitim [...] Transilvanismul reprezintă o valoare literară doar înălţat la nivelul artei. Dar din punct de vedere cultural, şi mai ales stilistic şi literar, acest termen de 'transilvan' este prea îngust, exclusivist sau cel puţin indolent. Este oare posibil, să nu ne intereseze imensa forţă culturală pe care reprezintă cei o sută de mii de maghiari care trăiesc în Bihor şi Satumare? Acea viaţă spirituală maghiară care clocoteşte şi ne impresionează în Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Baia Mare şi în alte oraşe? Doar pentru motivul că aceste oraşe nu se află nici politic, nici geografic în perimetrul vechii Transilvanii?" (Az erdélyi magyar irodalom élete [Viaţa literaturii maghiare din Transilvania]. Cluj, 1924. 291.) Făcînd această delimitare, Kristóf afirmă însă în mod accentuat, că această literatură pe care o numeşte - dintr-o pornire integralistă - literatură „din România", este inseparabilă de literatura maghiară: „...niciodată nu a existat o literatură transilvană aparte, ci doar o literatură maghiară" (op. cit. 292).

Criticul marxist Gábor Gaál, redactor al revistei Korunk din Cluj, polemizând ceva mai tîrziu cu conceptul de „transilvanism", susţinînd că sarcina literaturii este reflectarea vieţii întregii maghiarimi din România scrie: „... este falsă literatura, care reduce la Transilvania viziunea vieţii maghiarilor din România", şi atrage atenţia în mod accentuat asupra destinului şi situaţiei maselor minoritare maghiare ajunse dincolo de Carpaţi, precum şi asupra problemelor grave ale educaţiei şi al vieţii religioase a acestora. Pe de altă parte, ne avertizează că în interiorul societăţii maghiare din România au avut loc modificări ce necesită o schimbarea a viziunii: „Aristocraţia, nobilimea declasată din administraţie, moşierimea maghiară aparţin deja trecutului [...] Prezentul este: mumificarea acestora, dar este şi o epocă a burghezilor, a micii burghezii, a ţărănimii mici şi mijlocii, cea a salariaţilor, a proletarilor şi a servitorilor maghiari [...] Ideologia acestora, etica socială a acestora, problemele de viaţă ale acestora alcătuiesc lumea lăuntrică a maghiarimii din România de astăzi. Literatura - cea a naţionalităţii maghiare din România - poate fi construită numai din aceasta." (Transszilvániai-e vagy romániai magyar irodalom? [Literatură maghiară din Transilvania sau din România?], Korunk, 3/1937)

Conceptul formulat de Gaál mai are un component care are de asemenea o încărcătură politică şi ideologică: năzuinţa de a stabili o legătură cu forţele „progresiste" (de stânga) ale societăţii româneşti de atunci. „Noi am spus întotdeauna - scrie în acelaşi articol - că viaţa noastră trebuie s-o rezolvăm împreună cu cei cu care trăim împreună. Şi nu suntem de altă părere nici în etapa actuală a unor mari frămîntări ce au loc în prezent." (idem ). Nici el nu a contestat însă faptul că această literatură este o parte integrantă a literaturii maghiare şi că minoritatea maghiară din România este o parte din întreaga naţiune maghiară.

Termenul „literatură maghiară din România" capătă o semnificaţie cu totul deosebită de la mijlocul anilor 1960,. Noul înţeles coincide, atât în timp cât şi în textele concrete, cu reabilitarea politică a lui Gábor Gaál (şi a revistei Korunk)şi, în acelaşi timp, cu „monopolizarea" (Sándor Tóth) acestei moşteniri. Trebuie avută în vedere, că după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, în anii represaliilor şi intimidărilor din România, una dintre acuzaţiile aduse liderilor din viaţa intelectuală maghiară a fost „separatismul", astfel reînnoirea şi re-interpretarea conţinutului acestui termen era un gest de autoapărare împotriva acestei acuzaţii, o dovadă a „angajamentului absolut faţă de statul român" (Zsolt K. Lengyel: Kristóf György az erdélyiség és a romániaiság kereszttüzében. Korunk, 8/1992). Primul la care apare această reinterpretare, a fost Miklós Kallós. Acesta, într-un articol dedicat reabilitării lui Gaál (A Korunk és szerkesztője [Korunk şi redactorul ei], Korunk 7/1964) - în urma unei intervenţii concrete transmise de Valter Roman şi venite direct de la orgenele superioare de partid (vezi: Sandor Tóth: Dicsőséges kudarcaink a diktatúra korából [Glorioasele noastre eşecuri din vremea dictaturii], Budapeste, 1977. 130) -, printre meritele fostului redactor Korunk a evidenţiat într-un mod special loialitatea acestuia: „Prin expresia «literaturii maghiare din România» revista Korunk şi înainte de toate Gábor Gaál nu au înţeles pur şi simplu raporturi geografice, ci şi angajamentul şi vocaţia de a continua activitatea ca parte integrantă a forţelor progresiste din România." În pragul anilor '70 József Méliusz, care a fost la aceea vreme vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, a afirmat următoarele: „...ideea şi exigenţa realismului naţionalităţii sunt în fond identice cu susţinerea acestui termen" (Új hagyományért [Pentru o nouă tradiţie], Buc., 1969. 119), iar Pál Bodor, redactorul-şef al emisiunilor în limba maghiară la Televiziunea Română, a scris: „Folosirea acestui termen de 'literatură maghiară din România' este pe de o parte o realitate obiectivă, iar pe de altă parte o datorie [...] Nu este doar un modus vivendi, ci şi o atitudine izvorâtă din acesta; este o reflectare a trecutului, prezentului şi viitorului social, politic şi spiritual al maghiarimii din România. (A „romániaiság" mai értelmezése, Korunk, 3/1971)

Acest angajament şi devotament motivat de „auto-apărare" a condus însă într-un impas care, în anii '80, a dus direct la programul de omogenizare promovată de dictatura comunistă din România, şi anume la izolarea totală, la destrămarea şi sfărâmarea maghiarimii. De altfel, lozinca privind devotamentul şi angajamentul faţă de statul român încă în anii '60 s-a dovedit a fi o unealtă potrivită în mâna conducerii supreme de partid. Astfel au reuşit să pună pe unii dintre liderii intelectuali maghiari din România să respingă ei înşişi „intervenţia în afacerile interne", venită din partea Departamentului de Critică al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, unde s-a pus în mod deschis problema „dublei legături şi a dublei răspunderi" faţă de comunităţile literare maghiare aflate în afara graniţelor. „[...] acestă teză - scria în răspunsul său Géza Domokos - nu poate fi considerată altfel decît una, care, prin caracterul ei, se plasează în afara preocupărilor literare, fiind de fapt o încercare de imixtudine care în loc de a promova spiritul de înţelegere şi colaborare, provoacă confuzii şi neînţelegeri." Iar apoi: „Nu putem fi de acord sub nicio formă [...] cu programul «dublei angajări» din partea unor scriitori care sînt angajaţi faţă de propria lor conştiinţă cauzeui patriei şi partidului lor" (Az igazság és tárgyilagosság szellemében [În spiritul adevărului şi obiectivităţii ştiinţifice], Előre, 24 iulie 1968); iar Sándor Huszár adaugă: „În chestiunea literaturii minorităţilor naţionale din România, precum şi în oricare altă chestiune a vieţii publice, responsabilitatea este indivizibilă, iar dreptul de a decide revine numai Partidului Comunist Român şi locuitorilor ţării." (A felelősség oszthatatlan [Răspunderea este indivizibilă], Utunk, 2 august 1968)

La vremea aceea liderii intelectuali maghiari din România au considerat desigur, că situaţia istorică este de neschimbat şi au avut doar scopul ca să stabilizeze rezultatele concrete promise în primii ani ai regimului Ceauşescu, chiar şi cu preţul unor asemenea declaraţii de angajament şi loialitate.
În anii '80 a devenit tot mai clar faptul că în spatele acestui termen se află intenţia de a separa şi a izola minoritatea maghiară din România de trunchiul maghiarimii şi, în perspectivă, de a o asimila. „...Centrul culturii socialiste din România - după cum a fost descris acest scenariu de Sándor Tóth - este Bucureştiul (de altfel acest plan a fost urmărit în mod consecvent de către putere încă de pe la sfârşitul anilor '40). Cultura ta de naţionalitate aparţine organic culturii socialiste române [...] Iar în acest punct, preţul loialităţii s-a dovedit a fi imposibil de plătit, deoarece plata ar fi însemnat acceptarea faptului ca maghiarimea din România să fie despărţită de ansamblul naţiunii maghiare şi că cultura (socialistă a) maghiarimii din România nu este parte integrantă a culturii naţionale maghiare" (Jelentés Erdélyből [Raport din Transilvania], Paris, 1991. 104-105).

În cele din urmă, la sfârşitul anilor '80 au apărut - chiar dacă doar sporadic - termeni ca „români de limbă maghiară" respectiv „literatură română de expresie maghiară" şi s-au găsit unii care şi-au asumat cu complezenţă „preţul de neplătit". Ar fi fost doar o chestiune de timp ca aceşti termeni să fie folosite nu numai în urările celor mai înrăiţi servitori ai regimului, ci să devină obligatorii pentru toată lumea.



Bibliografie selectivă



Kristóf György: Az erdélyi magyar irodalom múltja és jelene. Kv. 1924. - Gaál Gábor: Transzilvániai-e vagy romániai magyar irodalom? Korunk 1937/3. Újraközölve Valóság és irodalom. 1950. 98-102. - Kallós Miklós: A Korunk és szerkesztője. Korunk 1964/7. - Bodor Pál: A „romániaiság" mai értelmezése. Korunk 1971/3. - Gáll Ernő: A romániaiság szociológiai alapvetése. Korunk 1971/1; uő: Erdélyiség - romániaiság. A Hét 1994/32-33. Újraközölve: Számvetés. Kv. 1995. 128-139. - Tordai Zádor: Boszorkányokról és egyebekről, amik nincsenek Kritika 1971/11. - A Gaál-monográfia szerzője a Korunk kérdéseire válaszol. In: Korunk Évkönyv. 1973. 45-52. Újraközölve Válasz kérdésekre címmel: Tóth Sándor: Rólunk van szó. 1980. 199-212; uő: Jelentés Erdélyből. Párizs 1991. 104-405 = Magyar Füzetek; uő: Dicsőséges kudarcaink a diktatúra korából. Gaál Gábor sorsa és utóélete Romániában. Bp. 1997. 127-131; uő: Adalék téveszméink újragondolásához. A Hét 1994. dec. 9. - Ágoston Vilmos: A levágott kéz felelőssége. Alföld 1991/2. 20-29. - Robotos Imre: Erdély változásai avagy a transzilvanizmus és a romániaiság ütközései. Új Forrás 1991/III; uő: Pengeváltás. Nagyvárad 1997. 132-134. -K. Lengyel Zsolt: Kristóf György az erdélyiség és romániaiság kereszttüzében. Korunk 1992/8. - Tapodi Zsuzsa: Irodalom a politika szolgálatában. Gaál Gábor munkássága pályája utolsó szakaszában. Bp. 2001. 117-120 = Officina Hungarica. XI.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ