listare

trimite prin

Ruinele cetăţii Székelytámad, Odorheiu Secuiesc
Ultima actualizare:  2014-10-24
Autor:  P. Kovács Klára
Lector:  Kovács András



Date despre monument
Adresa: municipiul Odorheiu Secuiesc, str. Tompa László nr. 13
Cod: HR-II-m-A-12918
Datare: sec. al XVI-lea (după 1562)

Date istorice

Cetatea de la Odorheiu-Secuiesc a fost construită în partea nordică a oraşului medieval, pe o terasă de pe malul stâng al râului Târnava-Mare. Cetatea, denumită şi Székelytámad (Secuiul atacă), apare în conştiinţa locală şi în istoriografie sub denumirea de Csonkavár (Cetatea-Ciuntă), ca urmare a demolării parţiale a zidurilor acesteia, conform prevederilor păcii de la Satu Mare din 1711.

 

Primele menţiuni despre cetatea de la Odorheiu Secuiesc datează din ultimul deceniu al secolului al XV-lea. În 1492 Ştefan Báthory de Ecsed s-a adresat în mai multe rânduri oficialilor Sibiului, în calitate de voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor (1479-1493), cerându-le arme, muniţii, artilerişti şi meşteri dulgheri pentru construcţia şi aprovizionarea cetăţii de la Odorheiu Secuiesc. În urma memoriului formulat de secui, care nu tolerau ridicarea unei cetăţi în Secuime de către o autoritate străină, regele Vladislav al II-lea (1490-1516) a demis voievodul şi, se pare, că s-au sistate şi lucrările de construcţie ale cetăţii. Nu cunoaştem înfăţişarea cetăţii ridicate de Ştefan Báthory. În cursul investigaţiilor arheologice a fost identificată în schimb o porţiune de zid curbată, încastrată în partea nordică a turnului Hajdú, posibil rămăşiţa unui turn circular cu diametrul de cca. 20 m din construcţia iniţiată de Báthory. Cetatea din secolul al XVI-lea a păstrat probabil şi dispoziţia planimetrică quasi pătrată a construcţiei precedente. Cetatea neterminată nu pare să fi fost folosită în scop defensiv în perioada anilor 1493 şi 1561. Pe teritoriul acesteia s-a înfiinţată pe la sfârşitul secolului al XV-lea o mănăstire dominicană.

 

În 1562 a început construcţia unei cetăţi noi(?), ca replică a lui Ioan Sigismund la răscoala secuilor din acelaşi an. Prin această fortificaţie şi prin căpitanul ei principele urmărea să ţină sub control secuii din Odorhei. Fortificaţia pereche a acesteia fusese ridicată în acelaşi an la Leţ (jud. Covasna), pentru a servi controlul secuilor din Trei Scaune. Mult urâte monumente ale iobăgirii secuilor, ambele au fost grav avariate în 1599, se pare, cu acordul lui Mihai Viteazul. După scurta domnie a voievodului român, în 1600 dieta Transilvaniei a dispus refacerea cetăţii de la Odorhei, dar lucrările au început abia în perioada domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629). În 1621 principele a zălogit cetatea judelui regesc din scaunul Odorhei, Francisc Kornis şi remarcând interesul acestuia din urmă pentru restaurarea cetăţii, l-a asigurat de decontarea ulterioară a cheltuielilor sale.

 

 

Francisc Kornis a dispus deja anterior, în ianuarie 1620, inventarierea fortificaţiei şi a clădirilor din interiorul acesteia, cu scopul de a evalua stricăciunile şi a documenta starea acestora. Aflăm, că bolţile mai multor încăperi erau surpate, de asemenea bârnele şi acoperişurile trebuiau schimbate aproape în totalitate. După moartea lui Francisc Kornis, în 1625 fiscul a recuperat cetatea. În 1657 principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a zălogit-o soţiei lui Baltazar Kemény, Susana Bornemisza pentru suma de 5600 fl. Fortificaţia a reintrat în posesia fiscului sub Mihail Apafi I, i-ar ulterior este documentată în posesia a familiilor Bornemisza şi Gyulai. În final, în 1852, oraşul a cumpărat cetatea de la familia Kornis.

 

Fortificaţia a fost devastată în cursul luptelor antihabsburgice de la începutul secolului al XVIII-lea, când căpitanul curuţilor, Laurenţiu Pekri a ordonat demolarea acesteia, pentru a evita instalarea duşmanului în clădirile sale. Cetatea Ciuntă a rămas în ruine până la sfârşitul secolului al XIX-lea când între 1889-1890 s-a construit pe locul castelului din interiorul acesteia Liceul Real de Stat. Cu aceeaşi ocazie s-au efectuat reparaţii şi la zidul de incintă.


Descrierea edificiului

Cercetările mai recente au ajuns la concluzia că cetatea a fusese amplasată probabil pe locul unui castru roman, zidurile celui din urmă - fiind tocmai pe linia şanţului fortificaţiei - au fost îndepărtate odată cu săparea şanţului. Acelaşi sit a fost ales pentru construcţiile medievale ulterioare, pentru curia regală din epoca Arpadienilor, sau pentru mănăstirea dominicană. Deşi transformată de-a lungul veacurilor, clădirile complexului mănăstiresc au supravieţuit până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Cum amintisem mai devreme, Liceul de Ştiinţe Agricole „Eötvös József" de astăzi, a fost construit pe locul clădirilor din interiorul cetăţii, demolate în prealabil pentru acest scop. Din fortificaţia de odinioară s-a păstrat în mare parte zidul de incintă de plan aproximativ pătrat (105 x 120 m) şi apărat de câte un turn de artilerie sau bastion pe fiecare dintre colţuri. Zidurile au fost ridicate din piatră brută legată cu mortar, doar muchiile bastioanelor şi cele ale turnurilor au fost zidite din piatră de talie. Diferenţa de nivel dintre interiorul şi exteriorul incintei denotă şanţul adânc ce înconjura odinioară fortificaţia. Din cauza caselor construite în imediata vecinătate a zidurilor pe latura sud-estică şi nord-vestică a cetăţii, aceasta este greu accesibilă, incinta fiind parţial acoperită de replica watches dependinţele acestor gospodării moderne. Intrarea originală a cetăţii era pe latura sud-vestică flancată de bastionul vestic (Bastionul Bánffy) şi de un turn semicilindric. Un pod mobil traversa şanţul în dreptul intrării înguste a cetăţii, care era formată din două porţi succesive. Probabil pentru sporirea apărării zonei porţilor, a fost amenajat în spatele laturii sud-vestice un şir de cazemate adosate zidului de incintă, care apar pe planurile vechi ale cetăţii. Intrarea originală a cetăţii a fost desfiinţată ulterior, curtina sud-vestică fiind deschisă pentru a permite accesul în şcoala modernă. Denumirea turnurilor şi bastioanelor cetăţii, pornind de la poartă în sensul invers al acelor de ceasornic, este după cum urmează: Fóris, Hajdú, Telegdy şi Bánffy.

 

Bastionul Fóris, amplasat pe colţul sudic al incintei, a fost ridicat pe un plan poligonal având probabil latura dinspre curtea cetăţii complet deschisă. Acest turn de artilerie avea odinioară trei niveluri, despărţite de planşee de lemn. Turnul prezentat repeta se pare la scară redusă arhitectura Bastionului Hajdú de pe colţul estic al cetăţii. Turnul poligonal - octogon neregulat de la nivelul al doilea în sus - are 12,50 m înălţime. Şi acesta era deschis pe latura dinspre interior, şi avea trei niveluri, despărţite de planşee de lemn, care s-au distrus între timp. Nivelul inferior a fost apărat de un scut de pământ bine compactat, sprijinit dinspre exterior de un zid protector, vizibil pe planurile mai vechi ale cetăţii. Cele trei cazemate adâncite în zidul turnului la acest nivel au 2, 3 şi respectiv 2 goluri de tragere. La parter observăm pe toate cele şapte laturi ale turnului urmele ambrazurilor de odinioară. Majoritatea acestora au fost simple, doar pe două laturi descoperim nişe de tragere cu câte trei ramificaţii alăturate. Nivelul superior al turnului, parţial dărâmat, era dotat probabil cu ambrazuri asemănătoare celor de la parter.

 

Bastionul Telegdy de plan triunghiular, amplasat pe colţul nordic al incintei este dotat cu urechi, asemenea unor turnuleţe circulare, pe ambele laturi. În flancul vestic, foarte îngust al acestuia s-a păstrat şi gura de tragere a cazematei. Pe urechea vestică a bastionului era amplasată odinioară o placă comemorativă, din care s-au mai păstrat doar trei plăci de piatră, în stare foarte degradată. Textul latin al inscripţiei îl cunoaştem din relatările secolelor trecute. Acesta era un apel la loialitate către secui faţă de regele ales al Ungariei, Ioan Sigismund (1556-1571):
HAEC QUICUNQUE VIDES ELECTI INSIGNIA REGIS,/ PRO PATRIA GRATES, HUNGARE, LAETUS AGAS,/ CUR VAGUS, EXTERNIS TERRARUM FINIBUS ERRAS?/ CUM PROPE, QUAM MULTO SANGVINE QUAERIS, HABES./ QUIPPE PEREGRINI QUAM SIT DAMNOSA POTESTAS, PRINCIPIS ACCEPTA DISCERE CLADE POTES./ FLECTE GENU DOMINO, FELICIBUS UTERE FATIS,/ SANGUINE SUBLATO - SICCA MANEBIT HUMUS.
Deasupra plăcii descrise era amplasat odinioară blazonul regelui Ioan Sigismund. Bastionul a fost ridicat în vremea căpitanului Mihail Thelegdy, cândva între 1567-1570. Bastionul Bánffy, amplasat în colţul vestic al incintei, este mult mai mic. Zidurile evazate ale bastionului nu prezintă în momentul de faţă ambrazuri sau guri de tragere, indicând probabil intervenţii ulterioare la parament. Acesta a fost construit probabil în jurul anului 1566.

 

Inventarele cetăţii au consemnat şi starea clădirilor din incinta cetăţii. Acestea formau patru aripi ce încadrau o curte interioară, păstrând deci planul claustrului dominican de odinioară. O galerie deschisă spre interior se întindea pe trei laturi ale complexului analizat. Latura dinspre sud-vest, nefiind etajată, s-a ruinat sau a fost demolată ulterior, astfel că nu mai apare pe planul întocmit de Orbán Balázs pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Poarta boltită a cetăţii interioare era pe aripa nord-vestică, sub sala regală şi sala reprezentativă din vecinătatea acesteia. Tot la etaj era şi sala mare (udvarló palota), sala de mese, camera de dormit. În colţul vestic se afla accesul în pivniţe, iar o scară reprezentativă urca, probabil din dreptul intrării în castel, la etaj, în faţa sălii mari. Pe latura sud-vestică, fără etaj, erau diferite depozite de alimente, camere mai mici, bucătăria şi vetrele. În urma renovărilor întreprinse de Kornis între aprox. 1620-1625, galeria a fost închisă - cel puţin o parte a acesteia - fiind amenajate şi în acel spaţiu trei camere mici. În secolul al XIX-lea se mai vedeau detalii renascentiste în aripa nord-vestică a clădirii interioare.


Bibliografie selectivă
Jakab Elek - Szádeczky Lajos, Udvarhely megye története a legrégibb időktől 1849-ig, Budapest, 1901.
Lukinich Imre, Az udvarhelyi vár története, în „Erdélyi Múzeum", 1903.
Dávid László, A középkori Udvarhelyszék művészeti emlékei, Bukarest, 1981.
Sebestyén Gheorghe, Cetatea Odorheiu Secuiesc, în „Arhitectura", 1984/2, pp. 29-32.
Sófalvi András, A székelyudvarhelyi Csonkavár, în „Castrum", 6, 2007/2, pp. 63-80.


Discuţie