listare

trimite prin

Centrul istoric, Târgu Secuiesc
Ultima actualizare:  2011-02-05
Autor:  P. Kovács Klára
Tradus de:  P. Kovács Klára



Date despre monument
Adresa: Piaţa Gábor Áron şi zona adiacentă pieţii
Cod: CV-II-s-A-13273
Datare: sec. XVIII–XX.

Date istorice

Oraşul Târgu Secuiesc, centrul scaunului Kézdi de odinioară, s-a format pe malul pârâului Turia, lângă importanta arteră comercială ce lega Braşovul de Moldova, trecând prin Pasul Oituz. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 1407, în 1427 aceasta apare sub denumirea de Torjavására (Târgul Turia) ca oppidum. Această denumire, care a persistat până la începutul secolului al XVI-lea, indică rolul esenţial al târgului în formarea localităţii. Terenul pe care se ţineau târgurile fusese rupt din pământul satului vecin, Turia. Alături de Tîrgu-Mureş şi Odorheiu-Secuiesc, Târgu Secuiesc a fost între secolele XVI–XIX unul dintre cele mai importante centre meşteşugăreşti din Secuime. Primele bresle din oraş s-au format relativ târziu, începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea: în 1572 a luat fiinţă breasla tăbăcarilor, în 1638 cea a cizmarilor, în 1649 breasla cojocarilor şi breasla olarilor, celelalte însă s-au înfiinţat mult mai recent, în secolul al XIX-lea. Datorită aşezării favorabile a oraşului, locuitorii acestuia practicau şi comerţul şi cărăuşia. În 1834 un incendiu de proporţii a mistuit trei sferturi din oraş, distrugând 421 de case din 558. Flăcările care au izbucnit pe latura estică a Pieţei s-au extins rapid şi au ars aproape toate casele construite din bârne din centrul oraşului.

 

 


În perioada revoluţiei din 1848–1849 Târgu Secuiesc devenise un centru important al producţiei de armament. Această activitate a decurs sub conducerea  maiorului de artilerie, Gábor Áron, majoritatea tunurilor fiind turnate în atelierul maestrului local Turóczi Mózes, care se afla pe terenul casei acestuia din Piaţa Gábor Áron nr. 9.

 

După izbucnirea conflictului vamal dintre România şi Monarhia Austro-Ungară în 1886 avântul economic al oraşului s-a încetinit. Ca şi în cazul oraşelor secuieşti în general, Târgu Secuiesc şi-a dobândit înfăţişarea urbană aproximativ în cele trei decenii ce au precedat primul război mondial. Cele mai importante clădiri publice, ca şi majoritatea caselor etajate cu faţada principală spre Piaţă au fost construite în perioada amintită. Oraşul a evitat cu succes executarea planurilor de reabilitare urbană din perioada regimului comunist, înfăţişarea zonei centrale de la începutul veacului trecut păstrându-se astfel aproape intact.


Descrierea edificiului

Centrul istoric este format din P-ţa Gábor Áron şi curţile organizate în jurul acesteia. Această zonă cuprinde aşadar două tipuri de spaţii distincte: pe de-o parte piaţa centrală cu faţadele clădirilor de pe laturile acesteia, iar pe de altă parte şirul curţilor. Cum menţionasem şi mai devreme, exceptând unele modificări minore, Piaţa Gábor Áron şi-a păstrat în mare parte aspectul de la începutul veacului al XX-lea. Zona centrală a Pieţei are nivelul de călcare uşor înălţat. Aici fusese amenajat un parc cu alei, în centrul său fiind amplasată statuia lui Gábor Áron, opera lui Oláh Sándor, maestru originar din zona Aradului (1942).

 

Structura urbanistică a centrului istoric este de fapt consecinţa rolului de târg al localităţii. Oraşul s-a dezvoltat în jurul târgului de formă trapezoidală din centru, de unde pornesc cele cinci străzi principale. Primilor colonişti li s-au împărţit probabil parcele egale situate în vecinătatea pieţei centrale. Cu ocazia târgurilor aşadar ei puteau să-şi etaleze mărfurile direct în piaţă, în faţa casei sau atelierului propriu. Parcela se prelungea mult în spate, în spatele casei fiind înşiruite anexele gospodăreşti. În capătul parcelei era o poartă secundară care ducea în câmp, ulterior în grădină. În denumirea străzilor paralele cu laturile lungi ale pieţei centrale mai persistau la începutul veacului al XX-lea denumirile de Uliţa estică din fundul grădinilor, respectiv Uliţa vestică din fundul grădinilor, ceea ce indică structura mai sus menţionată a parcelelor.

 

Şirul curţilor care înconjoară radial piaţa centrală determină caracterul aparte al structurii urbanistice din Târgu Secuiesc. Majoritatea lor pornesc din Piaţă, dar ulterior s-a format şi un inel secundar de curţi, acesta din urmă fiind însă mai puţin regulat. „Curţile” sunt de fapt alei înguste, având lăţimea între 2–4 m şi lungimea variind între 25–180 m. În piaţa centrală au fost construite începând cu finele secolului al XIX-lea case supraetajate, din piatră sau cărămidă, care serveau exigenţele orăşenilor mai înstăriţi. În spatele acestor case cu faţada principală spre Piaţă, se înşiruie – în zilele noastre pe ambele laturi ale curţilor – clădiri mici, construite din bârne sau zidite, alternate uneori de anexe gospodăreşti. Formarea curţilor se explică probabil prin modul de viaţă al meşteşugarilor, precum şi prin legea moştenirii secuieşti. Cea din urmă prevedea împărţirea parcelei părinteşti în mod egal între copii, indiferent de sex. În urma creşterii populaţiei aşadar familiile s-au extins în lungul parcelei părinteşti. Denumirea veche a curţilor (ex. Jancsó, Csíszár, Balogh, Kovács, Rácz, Szőcs) indica de fapt numele familiei proprietare. După 1851, odată ce s-a schimbat legea moştenirii secuieşti, şi denumirile vechi au început să fie înlocuite treptat prin numerotarea curţilor. În zilele noastre şirul curţilor se încheie cu Curtea nr. 73, lipseşte însă Curtea 5, aceasta fiind închisă ulterior. Comunitatea unei curţi folosea de regulă 1–2 fântâni, dintre care multe s-au mai păstrat până în anii 1960. Clădirile din curţi nu au de regulă o valoare arhitecturală deosebită, ele joacă însă un loc important în structura urbanistică aparte a oraşului.

 

Foarte puţine s-au mai păstrat din casele vechi din Piaţă, construite înainte de marele incendiu din 1834, pe la cumpăna secolelor XVIII–XIX. Acestea erau de regulă prevăzute cu pivniţă şi parter înalt, sau chiar şi etaj, la parter fiind atelierul meşteşugăresc (ulterior magazinul), iar la etaj încăperile pentru locuit. Accesul se realiza de pe faţadă, unde fusese amenajat de obicei şi un foişor din lemn. Casele vechi se caracterizau prin acoperişul înalt, învelit cu şindrilă. Printre cele existente şi în zilele noastre se numără Casa Roşie aflată pe latura vestică a pieţei (nr. 19), de asemenea casa Hahn Jakab (construită în 1817) de la începutul străzii Apafi (nr. 1). Majoritatea caselor etajate din piaţa centrală au fost construite însă, cum amintisem şi mai devreme, după incendiu, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Faţadele lor se caracterizează prin limbajul stilistic eclectic, combinat sau alternat în câteva cazuri cu motive decorative de factură secession. Printre cele mai impozante se numără Casa de Cultură, restaurată de curând, care găzduia printre altele (cafenea, hotel, magazine) şi prima sală de spectacole modernă din oraş. Clădirea cu un etaj, aflată pe latura vestică a Pieţei (nr. 21) a fost ridicată pe locul unui han vechi între 1902–1904. Faţada principală este marcată de un rezalit central încununat de un fronton triunghiular şi o turlă evocând forme baroce. În axul central, la nivelul etajului a fost amplasată stema oraşului având inscripţionat dedesubt anul 1902. În vecinătatea nordică a Casei de Cultură se află o casă construită tot în stil eclectic, utilizând elemente neobaroce, mai ales în ceea ce priveşte ornamentele foarte bogate realizate din stuc din frontonul ferestrelor. Casa aparţinea iniţial unui negustor armean pe nume Kupán József, care o construise în 1899. În frontonul rezalitului central remarcăm iniţialele comanditarului. Faţada secession a casei din faţa Curţii nr. 42 este unică în şirul caselor eclectice de pe latura vestică. Spre sud de aceasta, captează atenţia prin decorativitatea ei fosta casă a lui Dobál Lajos, construită în 1903 (P-ţa Gábor Áron, nr. 15). Faţada eclectică este marcată de frontonul rotund din axul central, decorat cu rocaille-uri şi o palmetă. Parapetul din fier forjat al balconului de la etaj conţine şi iniţialele comanditarului.

 

Pe latura nordică a Pieţei iese în evidenţă clădirea de colţ a Primăriei actuale. Imobilul cu două etaje a fost construit în 1907 în stil secession. Acesta găzduia iniţial casa de economii, precum sugerează şi inscripţia în limba maghiară din frontonul clădirii („Kézdivásárhelyi Kisegítő Takarékpénztár Részvény Társaság”). În casa primăriei vechi (sec. XIX), clădirea clasicizantă de pe latura estică a Pieţei a fost amenajat Muzeul Breslelor din oraş (Curtea nr. 10/1). Fosta casă Finta, clădirea a cărei faţadă este marcată la etaj de către un foişor de lemn (Curtea 12/1), a suferit o reconstrucţie aproape integrală la începutul anilor 1970. Hotelul Millénnium de odinioară, situat tot pe şirul estic al Pieţei, fusese construit în 1895. Această clădire eclectică, ce a găzduit până în 2005 secţia de maternitate a Spitalului Municipal (Curtea nr. 15/1) se află într-o stare destul de degradată. Decorativitatea ferestrelor de la etaj, precum şi a balcoanelor cu parapetul din fier forjat evocă totuşi eleganţa şi valoarea imobilului de odinioară.

 

Cea mai impozantă clădire de pe latura sudică a Pieţei este fosta casă Csiszár (nr. 4) construită la finele secolului al XIX-lea. Faţada principală, uşor asimetrică, a acesteia înglobează şase axe, frontul fiind încununat de un atic continuu decorat cu baluştri. Vizavi, pe colţul sud-vestic al Pieţei, în vecinătatea porţii bisericii reformate, fusese ridicat între 1906–1907 palatul secession al Bisericii Reformate (P-ţa Gábor Áron, nr. 12).

 

La Târgu Secuiesc s-a păstrat aşadar o structură urbanistică caracteristică târgurilor cu caracter meşteşugăresc, oraşul fiind din acest punct de vedere unic în Transilvania. Doar la Odorheiu Secuiesc şi la Tîrgu-Mureş mai putem identifica câteva urme răzleţe ale unor structuri urbanistice asemănătoare.


Bibliografie selectivă
Sylvester Lajos, Incze László, Kézdivásárhely, Kézdivásárhely, 1972.
Incze László, Kézdivásárhely, Marosvásárhely, f.a.
Vámszer Géza, Az udvartér – Kézdivásárhely régi települési formája, în Vámszer Géza, Életforma és anyagi műveltség, Bukarest, 1977, pp. 217–222.
Incze László, Szőcs Géza, Szabó Judit, Kézdivásárhely, Városkönyv, Kézdivásárhely, 1997.
Olasz Gabriella, Kézdivásárhely sajátságos településszerkezete és műemléki jelentőségű épületei, în „ACTA. A Székely Nemzeti Múzeum, a Csíki Székely Múzeum és az Erdővidéki Múzeum Évkönyve”, 1998, pp. 59–80.
Sebestyén, Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii din România. Renaşterea, Bucureşti, 1987, pp. 98–102.
Pál Judit, Városfejlődés a Székelyföldön. 1750–1914, Csíkszereda, 2003, passim.
Beke Ernő, Üdvözlet Kézdivásárhelyről. A régi Kézdivásárhely képes levelezőlapokon. 1898–1968, Kézdivásárhely, 2004, pp. 5–85.
Weisz Attila et alii, Száz erdélyi műemlék, Kolozsvár, 2007, pp. 34–36.
Dobolyi Annamária, Századfordulós építészeti törekvések Kézdivásárhely főterén, în „Acta Siculica”, 2007, pp. 481–495.


Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină