listare

trimite prin

Biserica reformată, Săcuieni
Ultima actualizare:  2012-12-13
Autor:  Emődi Tamás
Tradus de:  Emődi Tamás



Date despre monument
Adresa: 417435 Săcuieni, str. Crişana nr. 37
Cod: BH-II-m-B-001194
Datare: sec. XV, transformat în sec. XVIII.

Date istorice

Denumirea Zekulhyd (Săcuieni), dată uneia dintre cele mai importante localităţi ale zonei Văii Ierului, – referindu-se la un vad sau un pod al secuilor construit peste pârâul Ier – constituie una din mărturiile prezenţei secuimii în Bihor, prezenţă presupusă încă din secolul al X-XI-lea dar atestată doar la începutul secolul al XIII-lea de Registrul de la Oradea.

 

Un document emis în 1278 de regele Ladislau IV clarifică succesiunea stăpânilor localităţii până la acea dată. După ce aceasta a fost probabil donată de rege neamului Gutkeled originar din Şvabia, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, devine parte componentă a domeniului format în jurul mănăstirii din Egyed (Egyedmonostor). Fii lui Dorog din neamul Gutkeled sunt cei care stăpânesc satul până la invazia tătară din 1241, dată la care ajunge în posesia comitelui Paul Geregye şi a fiilor săi. Infidelitatea acestora pare să îl readucă aparent la 1278 în stăpânirea fiilor lui Dorog prin documentul regal amintit, dat fiind însă că între 1291-1294 apare în proprietatea lui Roland Borsa, ne face să presupunem, că de facto a ajuns în mâinile autoritarului voievod al Transilvaniei, cel care înnăbuşise răzvrătirea lui Nicolae Geregye. În socotelile de dijmă ale episcopului Benedict de Oradea din aceşti ani satul figurează cu dijma de 50 respectiv 57 capecii echivalentul a 600 respectiv 684 denari.

 

În 1294 regele Andrei III îi confiscă localitatea voievodului în urma oponenţei acestuia, însă deodată cu supunerea ulterioară el îşi redobândeşte majoritatea domeniilor, care ajung apoi în posesia fratelui său, Kopasz Borsa. Nu ştim, în ce măsură a împărtăşit Săcuieniul soarta acestora, avem informaţii doar despre existenţa unui document din 1305 al capitlului din Oradea referitor la dreptul fiilor lui Dorog asupra pământului Zekelhyd. În 1317 regele Carol I emite o nouă donaţie referitoare la Săcuieni la cererea fiilor lui Petru fiul lui Dorog întărind şi privilegiul acordat de Ladislau IV. Acest document este reîntărit în 1323. În 1325 palatinul Filip întăreşte din nou dreptul de proprietate al familiei asupra satului iar Carol I de Anjou le reacordă şi dreptul asupra vămii din Săcuieni, mutată anterior la Olosig. De acum Săcuieniul rămâne în posesia neamului Gutkeled în tot cursul secolului al XIV-lea ca parte a domeniului Diosigului.

 

După stingerea familiei Székelyhídi, descendentă din ramura de Egyedmonostor a neamului Gutkeled, regele Sigismund donează în 1402 localitatea lui David fiul lui Martin de Albiş, comite de Zvolen (Zólyom) şi Bihor, fratelui acestuia, Laurenţiu şi lui Petru Dobi, descendent pe linie maternă a ramurii de Egyedmonostor. Ascensiunea familiei Zólyomi de Albiş, orginară din pătura inferioară a nobilimii comitatense, a fost marcată de dobândirea sub domnia lui Sigismund de Luxemburg a unor domenii importante în comitatul Bihor. La începutul secolului următor rolul de centru domenial al Diosigului este preluat de Săcuieni, dobândind în 1417 şi dreptul de târg anual.

 

Primul document care atestă în mod direct existenţa unei biserici la Săcuieni este conscripţia de dijmă papală din anii 1333-1335 în care preotul Marcu apare cu relativ modesta sumă de 10 groşi anual. Dispunem şi de alte câteva date din evul mediu, legate direct sau indirect de clericii de aici. Astfel în 1408 papa Grigore XII acordă lui David, fiul lui Martin Zólyomi şi soţiei acestuia, Margareta dreptul de a-şi alege propriul preot confesor. Preotul bisericii, Bartolomeu apare în 1492 ca reprezentant al văduvei lui Toma Zólyomi în faţa unor creditori ai acesteia. Nu cunoaştem exact împrejurările trecerii enoriaşilor la protestantism, este cert însă, că cel târziu momentul căsătoriei Clarei Zólyomi cu sprijinitorul înfocat al reformei, Toma Warkoch, comite de Bihor şi căpitan al cetăţii orădene aduce în fruntea bisericii un preot reformat.

 

 


Descrierea edificiului

Clădirea bisericii reformate se compune dintr-o navă dreptunghiulară de 21x9 m (dimensiuni interioare), un cor cu lăţimea de 6,5-6,9 m şi lungimea interioară maximă de 11,3 m, flancat de contraforţi, un turn baroc adosat faţadei vestice între 1792-1796 şi un portic construit în 1808 în faţa portalului sudic. Decroşul corului încheiat poligonal cu una dintre colţuri în ax, este asimetric: are 0,85 m în interior în partea nordică şi 1,32 m în cea sudică. Cele trei, respectiv două perechi de ferestre simple ale navei şi corului, încheiate semicircular, încadrate de chenare neprofilate cu imposte şi bolţari marcaţi, datând din secolul al XVIII-lea, contraforţii cu pinioane triunghiulare, dispuşi neregulat în jurul navei şi faţada porticului cu cele trei turnuleţe ale timpanului conferă edificiului un aspect de iz eclectic camuflând oarecum originea sa medievală. Spaţiul interior pare unitar datorită lipsei arcului triumfal – demolat cu ocazia unor transformări – şi al tavanului cilindric aplatizat, cu secţiune de segment de cerc, ce acoperă atât nava cât şi corul sugerând o anumită continuitate. Parterul turnului este boltit cu o calotă boemă. Accesul la cele două tribune din lemn de la extremităţile spaţiului interior se realizează prin scări exterioare închise, una amplasată la racordarea dintre turn şi zidul vestic al navei, – rezidită în 1996 – iar cealalta flancată de doi contraforţi estici ai corului. Ancadramentele în arc frânt ale portalurilor au profilaturi simple, compuse dintr-o baghetă şi o cavetă în cazul portalului sudic respectiv din câte două baghete şi două cavete la portalul vestic, secţionate la bază de planuri înclinate.

 

    Cu ocazia ultimelor restaurări ale clădirii, în 1995 au ieşit la iveală goluri şi ancadramente medievale înzidite precum şi rosturi în ţesătura zidăriei, care au permis delimitarea a trei faze de construcţii. Prima biserică avea o navă de 11,2x7,2m şi un cor – probabil boltit – dreptunghiular, uşor dezaxat, de 5,8x4,8m (dimensiuni interioare), toate colţurile fiind marcate de contraforţi dispuşi în diagonală. Deschiderea arcului triumfal era de 4 m. S-a dovedit existenţa unui portal în ax şi a unei tribune vestice, iar o parte din fundaţiile sacristiei par să fi aparţinut acestui prim edificiu romanic. Din această perioadă s-a păstrat în întregime zidul nordic al navei.
    În a doua etapă biserica devenită neîncăpătoare a fost extinsă în ambele direcţii: corul a fost demolat şi înlocuit cu un nou cor gotic poligonal, flancat de contraforţi, şi prevăzut cu o sacristie probabil supraetajată, iar nava a fost prelungită cu 9 m înglobând integral zidul nordic şi parţial zidul sudic al navei romanice, astfel rezultând un spaţiu disproporţionat de 21x7m. Planul astfel conturat prezintă un decalaj cu 0,7m al axului corului şi implicit un decroş al acestuia înspre exterior. Corul de lungimea a două travei a fost prevăzut cu o boltă în cruce, nava în schimb, judecând după dispunerea neregulată a contraforţilor nordici nu a fost niciodată boltită. Una din cele trei ferestre gotice ale corului a rămas intactă sub tencuială, două au fost desfiinţate de ferestrele baroce. Cele două portaluri gotice aparţin şi ele acestei perioade.
    În cea de-a treia etapă a fost adosată navei o nouă încăpere cu rol necunoscut , probabil cel de capelă funerară. În etapa a patra nava a fost lărgită cu 2m înspre sud, portalurile medievale fiind remontate în poziţii noi – cel sudic de astăzi fiind probabil amplasat în perioada gotică în axul peretelui vestic – iar ferestrele corului au fost transformate, respectiv înzidite.
    Turnul cu faţadele ritmate de pilaştri a fost ridicat între 1792-1796 şi adăpostea un clopot medieval până în 1895. Porticul sudic a fost realizat în 1808 iar majoritatea elementelor mobilierului – strana, uşa sudică, amvonul, băncile – de factură empire datează din jurul anului 1810, fiind opera unui meşter din Diosig, pe numele de Kerekes. Tribuna estică care adăposteşte orga, datează din 1820. În 1865 s-au efectuat lucrări de reabilitare a tavanului iar în 1886 s-a realizat o şarpantă nouă.
    Biserica adăposteşte tomba funerară renascentisă a lui Toma Zólyomi din 1588.
    Datorită informaţiilor de ordin stilistic şi cronologic pe care le furnizează, o importanţă deosebită o au fragmentele arhitectonice şi sculpturale înzidite în biserică.
Cele două chei de boltă circulare ce provin de la bolta gotică a corului au fost înzidite înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea în peretele nordic al corului. Dealtfel nu avem date despre prăbuşirea sau demontarea bolţii ci doar despre o ‘’reînnoire a tavanului’’ în 1710.
Cheia de boltă care a aparţinut traveii bolţii vestice – cu bolta în cruce – poartă stema regatului maghiar în relief iar cea estică, – a bolţii septipartite vestice – blazonul familiei Zólyomi, care apare atât în scut cât şi deasupra coifului decorat cu vrejuri de frunze: un cap de vultur încoronat, cu gâtul străpuns de o săgeată.
 Alături de mai multe fragmente de nervuri ale bolţii corului, sunt de remarcat un fronton încadrat de două fiale cu arhivolta în acoladă decorată pe extrados cu un frunziş conturat energic, având în lunetă un scut cu blazonul familiei Zólyomi tratată într-o plastică de o calitate deosebită şi un pinaclu decorat cu frunziş având la bază arcaturi profilate iar la vârf un fleuron crucifer păstrat fragmentar. Ele provin de la ancadramentul unui tabernacol, cu detaliile comparabile cu plastica de prim rang a blazoanelor castelului din Hunedoara.
     Caracteristica planimetriei perioadei gotice este închiderea poligonală a corului, cu colţ şi contrafort în ax, întâlnită mai rar, astfel încât adoptarea soluţiei poate ridica problema unor relaţii stilistice. Configuraţia spaţială a colţului în ax, întălnită la corul şi deambulatoriul poligonal al unor biserici din Praga (biserica Tyn sau biserica Înălţării Sfintei Fecioare din Retèze), Kolin (Cehia), St. Veit an der Glan din Karintia etc. constituie un experiment interesant al arhitecturii central europene din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Soluţia s-a răspăndit şi în Ungaria medievală (Budaszentlőrinc, Gyöngyös etc.), iar în Transilvania o regăsim la bisericile reformate din Căpeni şi Sâncraiu.


Bibliografie selectivă
Bunyitay Vince, A váradi püsökség története, Nagyvárad, 1883–84, III. pp. 314–323.
Emődi Tamás, Székelyhíd, református templom, (Erdélyi műemlékek 22.), Kolozsvár, 1996.
Emődi Tamás, Cercetări efectuate la biserica reformată din Săcuieni, In: Arhitectura religioasă din Transilvania, Red. Kiss Imola, Szőcs Péter Levente, Satu Mare, 1999, pp. 188–213.


Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină